Jocurile aniversare Wolf Theiss

Week-end-ul trecut am sărbătorit 10 ani de când Wolf Theiss a devenit provincie romană. Am decretat organizarea Jocurilor Aniversare Wolftheiss pentru a sărbători devotamentul şi efortul Legiunii X-a Iustitia care a cucerit teritoriul şi pentru a reaminti că numai unitatea şi spiritul de echipă au condus provincia pe drumul către succes în ultima decadă. Totodată, Jocurile au devenit un prilej pentru a vâna cele mai creative şi luminate minţi. Patru echipe şi-au arătat iscusinţa în cadrul Olimpiadei Isteţilor iar în final toţi şi-au arătat devotamentul, spiritul de echipă şi încrederea în coechipieri. Un team building reuşit, în care participanţii au demonstrat că indiferent de context, viteza este utilă doar dacă fugi în direcţia bună.

 

[:en]Week-end-ul trecut am sărbătorit 10 ani de când Wolf Theiss a devenit provincie romană. Am decretat organizarea Jocurilor Aniversare Wolftheiss pentru a sărbători devotamentul şi efortul Legiunii X-a Iustitia care a cucerit teritoriul şi pentru a reaminti că numai unitatea şi spiritul de echipă au condus provincia pe drumul către succes în ultima decadă. Totodată, Jocurile au devenit un prilej pentru a vâna cele mai creative şi luminate minţi. Patru echipe şi-au arătat iscusinţa în cadrul Olimpiadei Isteţilor iar în final toţi şi-au arătat devotamentul, spiritul de echipă şi încrederea în coechipieri. Un team building reuşit, în care participanţii au demonstrat că indiferent de context, viteza este utilă doar dacă fugi în direcţia bună.

 


O zi sportiva alaturi de LG Romania

Săptămâna trecută am organizat alături de partenerii noştri LG, evenimentul corporate LG LGero Sports Day. Cincizeci de participanţi din partea LG au experimentat o zi de sport. Cea mai mare provocare pentru toţi participanţii: să participe la toate cele cinci sporturi programate: fotbal, badminton, fotbal-tenis, tenis de câmp şi tenis de masă. Atmosfera a fost plină de adrenalină, voie bună iar fair-play-ul a fost o constantă. O zi minunată în care participanţii LG s-au simţit că fac parte dintr-o mare familie.


Laura Voica, creativitate in blugi si tenesi

S-a îndrăgostit de ideea de libertate iar, pentru asta, a renunţat la o carieră într-una dintre cele mai mari companii din România. Dacă ar putea, ar lauravoicaelibera oamenii de sub imperiul fricii şi ar dărui frânturi de speranţă tuturor celor care au nevoie de ea. O luptătoare care nu foloseşte sabia ci forţa cuvintelor, măiestria mouse-ului şi puterea creativităţii. Un amestec de stil şi hotărâre, de moderaţie pigmentată cu rebeliune, de atitudine cerebrală asezonată cu momente de nerăbdare , de siguranţă şi vulnerabilitate bine dozate.

Laura, căci despre ea este vorba, este omul nostru de la marketing, persoana care le prezintă celorlalţi cele mai bune lucruri ale echipei HPDI.  Când totul pare a scăpa de sub control, ea este cea care transformă haosul în ordine şi face asta subtil, atent, fără să uite de sentimentele celorlalţi.

Încrâncenată să înveţe în continuu, fascinată de ideile noi şi creative, duşman al orgoliilor inutile, reuşeşte să aducă echilibru într-un domeniu care presupune atât spirit creativ cât şi analitic.

Atunci când am început să căutăm pe cineva pentru acest post, nu ne-am imaginat că vom găsi o astfel de potrivire. Laura Voica este bucată de puzzle care s-a potrivit perfect în echipa HPDI-greu de descifrat, uşor de plăcut.

De unde crezi că vin ideile bune?
Din suflet. Nu aş şti să spun exact de unde vin însă pot să intuiesc (din propria experienţă) care este contexul pentru ca ideile bune să apară. Ideile bune apar în momentul în care noi ne regăsim în ceea ce facem, în momentul în care nu considerăm că ne închiriem mintea şi sufletul pentru 8 ore.

Dacă ar fi să îţi investeşti toate economiile, ai băga banii într-o idee care ajută oamenii să fie organizaţi sau într-una care care îi face să creeze cele mai trăznite lucruri?
Aş învesti banii în cele mai trăznite idei, fără îndoială. Cred în susţinerea şi încurajarea procesului creativ. Procesul creativ are nevoie de haos înainte ca forma să apară. După ce forma apare, apare şi organizarea.

Cât este adevăr în marketing şi cât este provocare?
Pentru mine marketing-ul este o continua provocare, asta pentru că este un domeniu extrem de versatil, într-o permanentă schimbare. Strategiile şi tehnicile de marketing pe care le-am studiat în facultate, au o aplicabilitate scăzută în era web X.O. Acum, mediul virtual este parte integrantă şi adesea invizibilă din viaţa noastră. Totul se întâmplă pe un telefon, toată viaţa noastră este în cloud.

Este adevăr în marketing atât timp cât ai nişte produse şi servicii în care crezi cu adevărat. Este adevăr în marketing atât timp cât produsul sau serviciul îşi respectă promisiunea pe care o face în fața consumatorului.

Te consideri mai degrabă artistă sau specialistă?
Nici una, nici cealaltă.  Pentru mine marketing-ul înseamnă un balaur cu trei capete: creativitate, viziune şi spirit analitic. Dincolo de creativitate şi viziune, care sunt aproape obligatorii (şi aici regăsim mai degrabă artistul), foarte important este spiritul analitic. Când spun spirit analitic mă refer la cifre. Cifrele ne oferă rezultatele strategiei pe care o stabilim şi ne oferă în acelaşi timp o predictibilitate. Cred că sunt în stadiul în care încă învăţ (după 5 ani) să manevrez capetele balaurului astfel încât să ajung acolo unde îmi propun.

Ce crezi că ajunge la inimile oamenilor? Care este acel lucru care îi face să rezoneze ?
Adevărul. Suntem asaltaţi zilnic de o avalanşă de informaţii, astfel încât suntem  năuciţi. Şi dacă îmbracam acel adevăr într-o poveste frumoasă şi sensibilă, atunci reţeta succesului este garantată.

Să zicem că la locul de muncă ţi s-ar cere să impui o regulă privitoare la comportamentul colegilor. Care ar fi aceea?
Am nimerit în locul potrivit şi asta pentru că déjà acea regulă există: să fim noi înşine, să spunem ceea ce credem fără nicio perdea, fără nicio constrângere. Cu alte cuvinte suntem liberi.

Apropo de muncă: ordine şi disciplină sau nebunie organizată? Costum sau blugi şi teneși?  Perfect sau imperfect?
Nebunie organizată în blugi şi tenesi. Întotdeauna aleg imperfectul pentru că este mult mai imprevizibil şi mai interesant.

Îţi place foarte mult să te implici în programe de voluntariat. Ce câştigi din asta?
O fărâmă de umanitate. De fapt, acest altruism este tot un act mascat de egoism. Încă mai cred în altruism ca mod de viaţă. Astfel,  acţiunile de voluntariat îmi hrănesc această dorinţă. În afară de această motivaţie, fiecare copil vine cu o poveste iar eu ador poveştile.

Zi-ne o poveste reală care te-a impresionat peste măsură.
M-a impresionat peste măsură răspunsul unei fetiţe de la SOS Satale Copiilor cu care făceam meditaţie la engleză. Am întrebat-o ce aşteptări are de la orele de engleză pe care le vom face împreună. Răspunsul ei a fost: Vreau să cunosc cât mai multe lucruri noi, aş vrea să-mi vorbeşti despre lume şi alte ţări. Fetiţa are 12 ani iar situaţia ei materială este greu de descris însă cea mai mare dorinţă a ei este cea de cunoaştere. Mi-a oferit o lecţie foarte importantă.

 Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce ai face?
Aş înlătura frica. Frica de a trăi, frica de neprevăzut, frica de a greşi. Aş elibera oamenii din toate tiparele şi cutumele sociale şi le-aş ridica perdeaua banalităţilor şi trivialităţilor după care se ascund în fiecare zi. Le-aş aprinde o lumânare în întuneric, pentru că în cele din urmă întunericul nu există, este doar absenţa luminii.

Dacă ai putea, unde ai muta Buzăul: în Regat sau în Moldova?
Jumătate în Regat, jumătate în Moldova. Iar eu aş trăi în jumătatea dinspre Moldova.

P.S. Zi-ne o boroboață pe care ai făcut-o la HPDI şi de care nu a ştiut nimeni până acum.
Am trântit mouse-ul pe care departamentul administrativ abia mi-l cumpărase pentru că nu îmi plăcea. Le-am spus că l-am scăpat din greşeală. Scuze, Arthur, Alexandra.

 [:en]lauravoicaS-a îndrăgostit de ideea de libertate iar, pentru asta, a renunţat la o carieră într-una dintre cele mai mari companii din România. Dacă ar putea, ar elibera oamenii de sub imperiul fricii şi ar dărui frânturi de speranţă tuturor celor care au nevoie de ea. O luptătoare care nu foloseşte sabia ci forţa cuvintelor, măiestria mouse-ului şi puterea creativităţii. Un amestec de stil şi hotărâre, de moderaţie pigmentată cu rebeliune, de atitudine cerebrală asezonată cu momente de nerăbdare , de siguranţă şi vulnerabilitate bine dozate.

Laura, căci despre ea este vorba, este omul nostru de la marketing, persoana care le prezintă celorlalţi cele mai bune lucruri ale echipei HPDI.  Când totul pare a scăpa de sub control, ea este cea care transformă haosul în ordine şi face asta subtil, atent, fără să uite de sentimentele celorlalţi.

Încrâncenată să înveţe în continuu, fascinată de ideile noi şi creative, duşman al orgoliilor inutile, reuşeşte să aducă echilibru într-un domeniu care presupune atât spirit creativ cât şi analitic.

Atunci când am început să căutăm pe cineva pentru acest post, nu ne-am imaginat că vom găsi o astfel de potrivire. Laura Voica este bucată de puzzle care s-a potrivit perfect în echipa HPDI-greu de descifrat, uşor de plăcut.

De unde crezi că vin ideile bune?
Din suflet. Nu aş şti să spun exact de unde vin însă pot să intuiesc (din propria experienţă) care este contexul pentru ca ideile bune să apară. Ideile bune apar în momentul în care noi ne regăsim în ceea ce facem, în momentul în care nu considerăm că ne închiriem mintea şi sufletul pentru 8 ore.

Dacă ar fi să îţi investeşti toate economiile, ai băga banii într-o idee care ajută oamenii să fie organizaţi sau într-una care care îi face să creeze cele mai trăznite lucruri?
Aş învesti banii în cele mai trăznite idei, fără îndoială. Cred în susţinerea şi încurajarea procesului creativ. Procesul creativ are nevoie de haos înainte ca forma să apară. După ce forma apare, apare şi organizarea.

Cât este adevăr în marketing şi cât este provocare?
Pentru mine marketing-ul este o continua provocare, asta pentru că este un domeniu extrem de versatil, într-o permanentă schimbare. Strategiile şi tehnicile de marketing pe care le-am studiat în facultate, au o aplicabilitate scăzută în era web X.O. Acum, mediul virtual este parte integrantă şi adesea invizibilă din viaţa noastră. Totul se întâmplă pe un telefon, toată viaţa noastră este în cloud.

Este adevăr în marketing atât timp cât ai nişte produse şi servicii în care crezi cu adevărat. Este adevăr în marketing atât timp cât produsul sau serviciul îşi respectă promisiunea pe care o face în fața consumatorului.

Te consideri mai degrabă artistă sau specialistă?
Nici una, nici cealaltă.  Pentru mine marketing-ul înseamnă un balaur cu trei capete: creativitate, viziune şi spirit analitic. Dincolo de creativitate şi viziune, care sunt aproape obligatorii (şi aici regăsim mai degrabă artistul), foarte important este spiritul analitic. Când spun spirit analitic mă refer la cifre. Cifrele ne oferă rezultatele strategiei pe care o stabilim şi ne oferă în acelaşi timp o predictibilitate. Cred că sunt în stadiul în care încă învăţ (după 5 ani) să manevrez capetele balaurului astfel încât să ajung acolo unde îmi propun.

Ce crezi că ajunge la inimile oamenilor? Care este acel lucru care îi face să rezoneze ?
Adevărul. Suntem asaltaţi zilnic de o avalanşă de informaţii, astfel încât suntem  năuciţi. Şi dacă îmbracam acel adevăr într-o poveste frumoasă şi sensibilă, atunci reţeta succesului este garantată.

Să zicem că la locul de muncă ţi s-ar cere să impui o regulă privitoare la comportamentul colegilor. Care ar fi aceea?
Am nimerit în locul potrivit şi asta pentru că déjà acea regulă există: să fim noi înşine, să spunem ceea ce credem fără nicio perdea, fără nicio constrângere. Cu alte cuvinte suntem liberi.

Apropo de muncă: ordine şi disciplină sau nebunie organizată? Costum sau blugi şi teneși?  Perfect sau imperfect?
Nebunie organizată în blugi şi tenesi. Întotdeauna aleg imperfectul pentru că este mult mai imprevizibil şi mai interesant.

Îţi place foarte mult să te implici în programe de voluntariat. Ce câştigi din asta?
O fărâmă de umanitate. De fapt, acest altruism este tot un act mascat de egoism. Încă mai cred în altruism ca mod de viaţă. Astfel,  acţiunile de voluntariat îmi hrănesc această dorinţă. În afară de această motivaţie, fiecare copil vine cu o poveste iar eu ador poveştile.

Zi-ne o poveste reală care te-a impresionat peste măsură.
M-a impresionat peste măsură răspunsul unei fetiţe de la SOS Satale Copiilor cu care făceam meditaţie la engleză. Am întrebat-o ce aşteptări are de la orele de engleză pe care le vom face împreună. Răspunsul ei a fost: Vreau să cunosc cât mai multe lucruri noi, aş vrea să-mi vorbeşti despre lume şi alte ţări. Fetiţa are 12 ani iar situaţia ei materială este greu de descris însă cea mai mare dorinţă a ei este cea de cunoaştere. Mi-a oferit o lecţie foarte importantă.

 Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce ai face?
Aş înlătura frica. Frica de a trăi, frica de neprevăzut, frica de a greşi. Aş elibera oamenii din toate tiparele şi cutumele sociale şi le-aş ridica perdeaua banalităţilor şi trivialităţilor după care se ascund în fiecare zi. Le-aş aprinde o lumânare în întuneric, pentru că în cele din urmă întunericul nu există, este doar absenţa luminii.

Dacă ai putea, unde ai muta Buzăul: în Regat sau în Moldova?
Jumătate în Regat, jumătate în Moldova. Iar eu aş trăi în jumătatea dinspre Moldova.

P.S. Zi-ne o boroboață pe care ai făcut-o la HPDI şi de care nu a ştiut nimeni până acum.
Am trântit mouse-ul pe care departamentul administrativ abia mi-l cumpărase pentru că nu îmi plăcea. Le-am spus că l-am scăpat din greşeală. Scuze, Arthur, Alexandra.

 


Echipa Continental a gestionat timp de o zi Castelul Pelisor

În week-end, parte din echipa HPDI a facilitat un proiect unic de team building în România: Echipa Continental a gestionat Castelul Pelisor pentru 24 de ore. Partenerii noștri au convins 441 de persoane să viziteze Castelul Pelisor (target-ul lor fiind de 70 de bilete) iar la finalul zilei le-au oferit oamenilor o reprezentație de zile mari. Au făcut o incursiune în istoria familiei regale și astfel cei prezenti au avut parte de un spectacol nemaipomenit. Un moment emotionant, o piesă de teatru remarcabilă, totul organizat în mai puțin de 8 ore. Echipa Continental ne-a demonstrat că atât timp cât există o echipă, cuvântul “imposibil’ nu-și are loc în vocabular. Dar de această dată vă vom împărtăși gândurile echipei Continental la finalul acestui program: ” A fost o experiență extraordinară, pe care o voi ține minte mai ales în momentul în care o să mă gândesc că nu pot face ceva. Vă mulțumesc! – Simona; ” A fost minunat, emoționant și în plus am învățat istorie. Vă mulțumesc!“; “A fost o experiență unică, inedită și am avut multe lucruri de învățat. În același timp am asimilat multe lucruri din viața de zi cu zi în acest team building“. După cum ne-a transmis unul dintre participanți, a fost un eveniment unic în viață de care se pot bucura puțini oameni. Astfel de echipe ne întăresc ideea că putem crește oameni dincolo de limitele lor.

 


The Power of Storytelling aduce castigatori de Pulitzer si Emmy in Romania

Toamna asta învățăm să spunem povești. Fie că ești jurnalist sau om de comunicare, marketing sau publicitar, ITist, artist sau antreprenor, poveștile te pot ajuta să-ți promovezi ideile, să crești o comunitate, să motivezi și să inspiri.10685436_341160072728614_2804367038028832422_n

Pentru al cincilea an consecutiv, conferința internațională The Power of Storyteling aduce în România unii dintre cei mai experimentați producători de conținut din lume: scriitori, fotografi, specialiști în marketing, artiști, antreprenori și lideri care ne învață cum putem construi povești mai bune, care să schimbe vieți și comunități, să inspire și să ne apropie de ceilalți. Acest rezumat video al ediției de anul trecut capturează cel mai bine spiritul și misiunea conferinței – de a împărtăși cunoștințe și a crea empatie.

Evenimentul, unic în Europa de Est, are loc anul acesta pe 9-10 octombrie în București și pe 14 octombrie la Cluj. Ediția de la Bucuresti are și unul dintre cele mai impresionante line-upuri de până acum: 11 autori și jurnaliști câștigători de Pulitzer, Peabody sau National Magazine Award, regizori și producători premiați cu Emmy, artiști de succes și mulți alți magicieni ai cuvintelor.

Mai multe detalii despre speakerii și programul de anul acesta găsiți pe site, iar biletele se pot cumpăra de aici.

Câteva zile mai târziu, The Power of Storytelling se mută la Cluj, împreună cu Jacqui Banaszynski, câștigătoarea unui Pulitzer pentru unul dintre primele articole de profunzime despre efectele HIV/SIDA, cu Chris Jones, reporter Esquire SUA, cu Alex Gâlmeanu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, și cu Starlee Kine, producătoarea și prezentatoarea unuia dintre cele mai populare podcast-uri din lume, Mystery Show.

Găsiți detalii despre ediția din Cluj și modalitatea de înscriere aici.[:en]10685436_341160072728614_2804367038028832422_nToamna asta învățăm să spunem povești. Fie că ești jurnalist sau om de comunicare, marketing sau publicitar, ITist, artist sau antreprenor, poveștile te pot ajuta să-ți promovezi ideile, să crești o comunitate, să motivezi și să inspiri.

Pentru al cincilea an consecutiv, conferința internațională The Power of Storyteling aduce în România unii dintre cei mai experimentați producători de conținut din lume: scriitori, fotografi, specialiști în marketing, artiști, antreprenori și lideri care ne învață cum putem construi povești mai bune, care să schimbe vieți și comunități, să inspire și să ne apropie de ceilalți. Acest rezumat video al ediției de anul trecut capturează cel mai bine spiritul și misiunea conferinței – de a împărtăși cunoștințe și a crea empatie.

Evenimentul, unic în Europa de Est, are loc anul acesta pe 9-10 octombrie în București și pe 14 octombrie la Cluj. Ediția de la Bucuresti are și unul dintre cele mai impresionante line-upuri de până acum: 11 autori și jurnaliști câștigători de Pulitzer, Peabody sau National Magazine Award, regizori și producători premiați cu Emmy, artiști de succes și mulți alți magicieni ai cuvintelor.

Mai multe detalii despre speakerii și programul de anul acesta găsiți pe site, iar biletele se pot cumpăra de aici.

Câteva zile mai târziu, The Power of Storytelling se mută la Cluj, împreună cu Jacqui Banaszynski, câștigătoarea unui Pulitzer pentru unul dintre primele articole de profunzime despre efectele HIV/SIDA, cu Chris Jones, reporter Esquire SUA, cu Alex Gâlmeanu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, și cu Starlee Kine, producătoarea și prezentatoarea unuia dintre cele mai populare podcast-uri din lume, Mystery Show.

Găsiți detalii despre ediția din Cluj și modalitatea de înscriere aici.


Vrei o cariera de succes? Pregateste-te sa sacrifici…

Recunosc, mă uit la televizor. Recunosc, poate uneori prea mult. Și recunosc, din păcate,  găsesc și în realitate „eroi” care au o carieră de succes și alexandru busila observerafirmă că ei nu au făcut compromisuri pentru asta.

Greu, foarte greu, îi cred. Și afirm în sinea mea: Bravo, dom-le, ferice de tine!… Dar ei nu se opresc aici. Insistă să precizeze că dacă ar avea șansa de a o lua de la început, ar urma exact același drum, nu ar schimba nimic.

Și atunci zic:

Serios?!… și schimb canalul.

Iar acum întreb:

Ai uitat doamnă/domnule  „erou” când ai plecat capul în fața șefului, chiar dacă aveai dreptate?

Ai uitat când, nefumător fiind, ți-ai aprins o țigară ca să fii primit în echipă?

Ai uitat când ai stat o lună de zile peste program ca să termini proiectul?…  Și la final nu ai auzit nici măcar un „bravo”?

Ai uitat când ai fost la medic și ți-a zis că ai gastrită declanșată de stres? Ai fost imediat după proiectul de mai sus, cel fără „bravo”.

Ai uitat de câte ori ți-ai reprogramat activitățile personale pentru că a apărut ceva neprevăzut la birou?

Ai uitat că ai uitat de ziua celui mai bun prieten pentru că in ziua aceea, din nou, neprevăzutul (adică șeful de această dată) ți-a zis că raportul trebuie modificat?

Se pare că ai uitat!

Serios?!… Toate pe care mă lași să cred că le-ai uitat nu au fost niște compromisuri?  Imi vei spune că de fapt au fost niște sacrificii care sunt normale la urma urmei.

Păi și de ce le-ai uitat?…  Sau, chiar vrei să le repeți dacă vei avea ocazia să o iei de la început?

Am citit într-o scriere (din păcate nu mai rețin sursa, așa că cer ingăduința de a fi crezut pe cuvânt) că un studiu realizat pe 1200 de manageri de top a reliefat că 65% dintre aceştia afirmă că au reuşit în carierăprin sacrificarea vieţii personale/de familie.

Mă întreb retoric in sinea mea și zâmbesc în același timp: Câți dintre ceilalți 35% au uitat și câți chiar au reușit?

Mai există o categorie. Cei care nu au uitat nimic, ba chiar mai mult. Iși amintesc și ce nu au trăit

Ei sunt acei „eroi” care au o carieră de succes și care ar fi în stare să scrie o carte groasă cu toate sacrificiile și eforturile pe care le-au făcut.

Ce să zic?… Măcar ei nu au uitat. Și mă bucură să-i ascult pentru că inveți de la ei. Inveți până când ajung să se dea eroi pe poveștile altora.

„Domnule, acum 10 ani era un haos general. Am muncit pe rupte ca să ajungem unde suntem acum. Eforturi și sacrificii mari.”

Și peste zece minute afli de la același „erou” că el este de doar trei ani în companie și că de fapt, „am muncit pe rupte” este au muncit pe rupte șapte ani și încă trei cu „eroul”.

Acum, trebuie să recunoaștem că acești oameni au cariere de succes. Că mai uită sau că mai împrumută o poveste, ei merită toată aprecierea pentru ceea ce au realizat. Vorbesc serios.

Si-atunci zic: Vrei o carieră de succes?…

Pregătește-te să vrei să uiți dar nu uita!

Pregătește-te să fii erou dar pe poveștile tale!

Pregătește-te să sacrifici dar nu sacrifica tot!

Pregătește-te să te bucuri și nu uita să o și faci!

Pregătește-te pentru succes dar nu te îmbăta cu el!

 

ALEXANDRU BUSILA[:en]alexandru busila observerRecunosc, mă uit la televizor. Recunosc, poate uneori prea mult. Și recunosc, din păcate,  găsesc și în realitate „eroi” care au o carieră de succes și afirmă că ei nu au făcut compromisuri pentru asta.

Greu, foarte greu, îi cred. Și afirm în sinea mea: Bravo, dom-le, ferice de tine!… Dar ei nu se opresc aici. Insistă să precizeze că dacă ar avea șansa de a o lua de la început, ar urma exact același drum, nu ar schimba nimic.

Și atunci zic:

Serios?!… și schimb canalul.

Iar acum întreb:

Ai uitat doamnă/domnule  „erou” când ai plecat capul în fața șefului, chiar dacă aveai dreptate?

Ai uitat când, nefumător fiind, ți-ai aprins o țigară ca să fii primit în echipă?

Ai uitat când ai stat o lună de zile peste program ca să termini proiectul?…  Și la final nu ai auzit nici măcar un „bravo”?

Ai uitat când ai fost la medic și ți-a zis că ai gastrită declanșată de stres? Ai fost imediat după proiectul de mai sus, cel fără „bravo”.

Ai uitat de câte ori ți-ai reprogramat activitățile personale pentru că a apărut ceva neprevăzut la birou?

Ai uitat că ai uitat de ziua celui mai bun prieten pentru că in ziua aceea, din nou, neprevăzutul (adică șeful de această dată) ți-a zis că raportul trebuie modificat?

Se pare că ai uitat!

Serios?!… Toate pe care mă lași să cred că le-ai uitat nu au fost niște compromisuri?  Imi vei spune că de fapt au fost niște sacrificii care sunt normale la urma urmei.

Păi și de ce le-ai uitat?…  Sau, chiar vrei să le repeți dacă vei avea ocazia să o iei de la început?

Am citit într-o scriere (din păcate nu mai rețin sursa, așa că cer ingăduința de a fi crezut pe cuvânt) că un studiu realizat pe 1200 de manageri de top a reliefat că 65% dintre aceştia afirmă că au reuşit în carierăprin sacrificarea vieţii personale/de familie.

Mă întreb retoric in sinea mea și zâmbesc în același timp: Câți dintre ceilalți 35% au uitat și câți chiar au reușit?

Mai există o categorie. Cei care nu au uitat nimic, ba chiar mai mult. Iși amintesc și ce nu au trăit

Ei sunt acei „eroi” care au o carieră de succes și care ar fi în stare să scrie o carte groasă cu toate sacrificiile și eforturile pe care le-au făcut.

Ce să zic?… Măcar ei nu au uitat. Și mă bucură să-i ascult pentru că inveți de la ei. Inveți până când ajung să se dea eroi pe poveștile altora.

„Domnule, acum 10 ani era un haos general. Am muncit pe rupte ca să ajungem unde suntem acum. Eforturi și sacrificii mari.”

Și peste zece minute afli de la același „erou” că el este de doar trei ani în companie și că de fapt, „am muncit pe rupte” este au muncit pe rupte șapte ani și încă trei cu „eroul”.

Acum, trebuie să recunoaștem că acești oameni au cariere de succes. Că mai uită sau că mai împrumută o poveste, ei merită toată aprecierea pentru ceea ce au realizat. Vorbesc serios.

Si-atunci zic: Vrei o carieră de succes?…

Pregătește-te să vrei să uiți dar nu uita!

Pregătește-te să fii erou dar pe poveștile tale!

Pregătește-te să sacrifici dar nu sacrifica tot!

Pregătește-te să te bucuri și nu uita să o și faci!

Pregătește-te pentru succes dar nu te îmbăta cu el!

 

alexandrubusila

 

 

 

 


E-hunting cu BAT la Fratii Jderi

Week-end-ul trecut am fost vânători de tehnologie alături de prietenii nostri de la BAT. Cele cinci echipe au avut de îndeplinit cât mai multe misiuni în două ore. Am intrat în curţile oamenilor, le-am aflat poveştile, le-am fugărit găinile, am reînvăţat să iubim natura. După toată această aventură, am explorat latura artistică a fiecăruia dintre noi, astfel am realizat un spot pentru cele mai inedite produse. Vă dezvăluim doar câteva dintre acestea, şi anume: blană pentru şarpe, gel pentru arici. Seara s-a încheiat cu o sesiune de drumming incendiară. Am învăţat că nimeni nu poate fluiera o simfonie. Este nevoie de o orchestră pentru a o cânta. Am întâlnit o echipă extraordinară, unită, energică, oameni care nu caută locuri frumoase ci ei fac locurile mai frumoase. Ne înclinăm în faţa echipei BAT şi le mulţumim pentru energia lor!

 


De ce romanii nu pot lucra in echipa?

E firesc ca echipele să aibă o performanţă mai bună decât grupurile, iar dacă mai şi învaţă ceva, atunci mixul e perfect. În ultimii 12 ani am lucrat cude ce romanii nu pot lucra in echipa cele mai multe dintre companiile mari şi medii din România. Am făcut evaluări, am măsurat, i-am învăţat le-am redescoperit valorile autentice, am făcut nenumărate team buildinguri, până când am înţeles că problema cea mare este lucrul în echipă. Nu e capacitatea de instruire, nu e cât de lideri sau nu sunt, nu e nici etica sau comunicarea, cât e capacitatea sau incapacitatea de a lucra împreună, românii cu românii.

Am avut şansa să lucrez cu câteva mii de oameni pe an, şi la toţi caracteristica relativ comună este lipsa capacităţii de a crea un sistem. Este vorba despre un individualism nedeclarat, însă înrădăcinat, care nu îi lasa  să pună ‘noi’ mai presus de ‘eu’. Şi da, există şi excepţii, există şi echipe româneşti redutabile, însă la nivel mic: 10 oameni, hai 20, poate 50 de oameni. Să nu uităm că doar 5 % din companiile mari din România sunt româneşti.

Am avut o clasă de manageri cu care am vorbit despre Managementul Echipelor. Şi prima întrebare pe care le-am pus-o, a fost: Care e cea mai mare performanță românească de care sunteți mândri?

Răspunsurile au variat: Hagi, Nadia Comăneci, Năstase, Brâncuşi, Aman, Racoviţă, Enescu, Angela Gheorghiu. Mi-am dat seama că toate aceste performanţe sunt unele individuale, ale unor oameni excepţionali prin muncă, talent dar şi determinarea să depăşească sistemul şi să devină cei mai buni. Oricât de mult ne-am gândi, toţi cunoaştem un profesor bun, un doctor bun, un preot luminat, un inginer genial, dar nimeni nu ştie un spital bun, o şcoală bună, o parohie luminată. Toţi ştim indivizi care au performanțe, nu sisteme.

În general, părinţii români, mai ales părinţii generaţiilor X, Y au  fost reci şi severi, orientaţi către a ne îndeplini misiunea către societate: să învăţăm şi să îi facem să fie mândri de noi. Școala ne oferă pedagogi buni, de la care învăţăm cum să învăţăm şi profesori frustraţi, de la care învăţăm cum să scurtcircuităm sistemul. Dar niciunul nu ne-a învăţat că o temă o putem face toţi, că examenul îl putem luat toţi, colaborând. Că scopul nostru este să creem o societate, nu să fim doar indivizi pregătiţi.

Ne-a trebuit peste o mie de ani că trei ţări vorbitoare de aceeaşi  limba să se reunească într-un statut comun. Am fost terfeliţi de toţi vecinii noştrii, subjugaţi, şi am plătit biruri peste biruri, pentru că nu am reuşit să ne coagulăm. Am acceptat corupţia, am acceptat  compromisurile şi frustrările ca să ce? Acceptăm mediocritatea, joburi cu care nu ne regăsim şi oameni care nu ne plac, doar ca să trăim. Să luăm o leafă.

Ultimii 25 de ani de democraţie şi libertate ne-au adus o serie de  perspective interesante. Am dezvoltat un brand de ţară în jurul forţei de muncă competenţe şi ieftine, dar mai ales în jurul IT-istilor care sunt căutaţi ca nişte trofee pe salarii uriaşe, deja. Până şi  industria de export cea mai dezvoltată, este centrată tot în jurul individualismului: este o relaţie doar între individ şi calculator, nimic mai mult.

Corporaţiile multinaţionale şi-au găsit un loc excelent aici. Nu există echipă românească, care să nu fie condusă de un expat. Nu este doar despre cunoştinţe, ci despre abordare. Despre imaginea pe care o au ei aici, aceea de lideri, de oameni care ŞTIU cum trebuie să se alinieze toţi ca să aibă performanţă. Uimitor că până şi bârfa, la adresa expatilor, nu prea există.

Elogiem pe Carol, cel mai performant conducător/rege care ne-a transformat în Grânarul Europei, şi oftam după o monarhie care odată devenită românească, nu a mai reuşit să capaciteze influență suficientă.

Într-un studiu recent al celor care sunt pasionaţi de bicicletă, a  reieşit că romanii sunt poporul care călătoresc cel mai mult singuri în maşină. Că preferă să meargă singuri, când îşi permit, în pofida împărţirii mijlocului de locomoţie cu alţii.

Până şi Mioriţa face referire la trei ciobani care au făcut totul ca să îl omoare pe cel de-al treilea. Şi asta se învaţă în şcoală…

Nu sunt un patriot, sau naţionalist. Poate doar am găsit ceva ce eu îi spun conştiinţa naţională. Mi-aş dori să merg mai departe în cercetarea mea, şi să o mut în planul de soluţii nu doar de probleme.

Să creez o conştientizare a unor cutume vechi, dar care se afla în controlul nostru. Să fac ceva ca oamenii să nu se mai raporteze doar  la ce ştiu ei să facă, că indivizi, ci la ce pot face fiecare pentru ceilalţi ca să reuşească împreună.

Utopic sau nu, prefer să mor de un idealism intangibil decât de un blazaj depresiv.

petrupacuraru

[:en]de ce romanii nu pot lucra in echipaE firesc ca echipele să aibă o performanţă mai bună decât grupurile, iar dacă mai şi învaţă ceva, atunci mixul e perfect. În ultimii 12 ani am lucrat cu cele mai multe dintre companiile mari şi medii din România. Am făcut evaluări, am măsurat, i-am învăţat le-am redescoperit valorile autentice, am făcut nenumărate team buildinguri, până când am înţeles că problema cea mare este lucrul în echipă. Nu e capacitatea de instruire, nu e cât de lideri sau nu sunt, nu e nici etica sau comunicarea, cât e capacitatea sau incapacitatea de a lucra împreună, românii cu românii.

Am avut şansa să lucrez cu câteva mii de oameni pe an, şi la toţi caracteristica relativ comună este lipsa capacităţii de a crea un sistem. Este vorba despre un individualism nedeclarat, însă înrădăcinat, care nu îi lasa  să pună ‘noi’ mai presus de ‘eu’. Şi da, există şi excepţii, există şi echipe româneşti redutabile, însă la nivel mic: 10 oameni, hai 20, poate 50 de oameni. Să nu uităm că doar 5 % din companiile mari din România sunt româneşti.

Am avut o clasă de manageri cu care am vorbit despre Managementul Echipelor. Şi prima întrebare pe care le-am pus-o, a fost: Care e cea mai mare performanță românească de care sunteți mândri?

Răspunsurile au variat: Hagi, Nadia Comăneci, Năstase, Brâncuşi, Aman, Racoviţă, Enescu, Angela Gheorghiu. Mi-am dat seama că toate aceste performanţe sunt unele individuale, ale unor oameni excepţionali prin muncă, talent dar şi determinarea să depăşească sistemul şi să devină cei mai buni. Oricât de mult ne-am gândi, toţi cunoaştem un profesor bun, un doctor bun, un preot luminat, un inginer genial, dar nimeni nu ştie un spital bun, o şcoală bună, o parohie luminată. Toţi ştim indivizi care au performanțe, nu sisteme.

În general, părinţii români, mai ales părinţii generaţiilor X, Y au  fost reci şi severi, orientaţi către a ne îndeplini misiunea către societate: să învăţăm şi să îi facem să fie mândri de noi. Școala ne oferă pedagogi buni, de la care învăţăm cum să învăţăm şi profesori frustraţi, de la care învăţăm cum să scurtcircuităm sistemul. Dar niciunul nu ne-a învăţat că o temă o putem face toţi, că examenul îl putem luat toţi, colaborând. Că scopul nostru este să creem o societate, nu să fim doar indivizi pregătiţi.

Ne-a trebuit peste o mie de ani că trei ţări vorbitoare de aceeaşi  limba să se reunească într-un statut comun. Am fost terfeliţi de toţi vecinii noştrii, subjugaţi, şi am plătit biruri peste biruri, pentru că nu am reuşit să ne coagulăm. Am acceptat corupţia, am acceptat  compromisurile şi frustrările ca să ce? Acceptăm mediocritatea, joburi cu care nu ne regăsim şi oameni care nu ne plac, doar ca să trăim. Să luăm o leafă.

Ultimii 25 de ani de democraţie şi libertate ne-au adus o serie de  perspective interesante. Am dezvoltat un brand de ţară în jurul forţei de muncă competenţe şi ieftine, dar mai ales în jurul IT-istilor care sunt căutaţi ca nişte trofee pe salarii uriaşe, deja. Până şi  industria de export cea mai dezvoltată, este centrată tot în jurul individualismului: este o relaţie doar între individ şi calculator, nimic mai mult.

Corporaţiile multinaţionale şi-au găsit un loc excelent aici. Nu există echipă românească, care să nu fie condusă de un expat. Nu este doar despre cunoştinţe, ci despre abordare. Despre imaginea pe care o au ei aici, aceea de lideri, de oameni care ŞTIU cum trebuie să se alinieze toţi ca să aibă performanţă. Uimitor că până şi bârfa, la adresa expatilor, nu prea există.

Elogiem pe Carol, cel mai performant conducător/rege care ne-a transformat în Grânarul Europei, şi oftam după o monarhie care odată devenită românească, nu a mai reuşit să capaciteze influență suficientă.

Într-un studiu recent al celor care sunt pasionaţi de bicicletă, a  reieşit că romanii sunt poporul care călătoresc cel mai mult singuri în maşină. Că preferă să meargă singuri, când îşi permit, în pofida împărţirii mijlocului de locomoţie cu alţii.

Până şi Mioriţa face referire la trei ciobani care au făcut totul ca să îl omoare pe cel de-al treilea. Şi asta se învaţă în şcoală…

Nu sunt un patriot, sau naţionalist. Poate doar am găsit ceva ce eu îi spun conştiinţa naţională. Mi-aş dori să merg mai departe în cercetarea mea, şi să o mut în planul de soluţii nu doar de probleme.

Să creez o conştientizare a unor cutume vechi, dar care se afla în controlul nostru. Să fac ceva ca oamenii să nu se mai raporteze doar  la ce ştiu ei să facă, că indivizi, ci la ce pot face fiecare pentru ceilalţi ca să reuşească împreună.

Utopic sau nu, prefer să mor de un idealism intangibil decât de un blazaj depresiv.

petrupacuraru

 

 


Cavalerii braneni

Weekend-ul trecut am încoronat cavalerii brăneni de la Naandanjain. Timp de două zile cavalerii au trecut prin probe dificile, totul pentru a dovedi că doar împreună pot proteja Castelul Bran. Am organizat Olimipada Sportivă care a inclus activităţi precum:  angy birds, tir cu arcul, oimida fotbalistă, lanţul de apă şi multe alte probe. Au descoperit lucruri noi atât despre ei cât și despre colegii lor. Au fost două zile de poveste! Mulţumim echipei Naandanjain pentru implicare.


Andrei Vacaru, omul care reda libertatea

Andrei este omul care militează necontentit pentru libertatea oamenilor. Libertatea de a gândi, libertatea de a fi informat, libertatea de a-ţi urma trainerandreivacarupasiunea. Tocmai de aceea a ales să-şi clădească cariera făcând ceea ce-i place cel mai mult: să fie printre oameni. Are o forţă extraordinară, este omul prezentului şi al viitorului, adaptabil la schimbări şi inventiv. Creativitatea lui Andrei vine ca o extindere naturală a entuziasmului său.

Prin natura meseriei, peste doisprezece ani de jurnalism, cinci ani alături de formaţia de muzică rock Za’Duff şi șapte ani ca trainer şi facilitator team building, Andrei electrizează publicul şi nu e de mirare că este unul dintre cei mai iubiţi traineri. Este vocea noastră, ne aminteşte zilnic cât de important este să-ţi descoperi misiunea şi este dovada vie că un om care are are un vis nu poate fi oprit.

Ce-a fost la început: lumina sau maimuţa? Cu alte cuvinte, Charles Darwin sau Constantin Dulcan?
Am tot încercat să aflu cu certitudine dar nu am reuşit să mă întorc în timp până în acele vremuri. Până la vreo dovadă palpabilă, înclin să cred că cele două variante nu se exclud. Cred în evoluţia speciilor însă nu ca un accident ci ca urmare a unor tipare şi legi bine scrise. În momentul în care suntem de acord cu existenţa lor, prin silogism rezultă că cineva a scris aceste legi. Din acest punct, mai multe cuvinte sunt de prisos. Cred doar că prea multă vreme religia s-a delimitat de ştiinţă şi viceversa. Poate ar fi momentul să privim lucrurile în întregul lor.

Te-ai teleportat în 2150. Ce vezi în jur?
Ca să rămânem în temă: „ Imagine there is no religion”.  Văd o lume spirituală, în care omenirea a reuşit să depăşească lupta pentru resurse. O lume în care oamenii au înţeles că cele mai de preţ lucruri sunt natura şi experienţele pe care le trăiesc fiecare dintre ei. Văd multe persoane care au timp să citească, să discute, să gândească, să creeze. Departe de a fi imaginea raiului pe pământ, cred totuşi că menirea oamenilor nu este aceea de a se zbate în încercarea de a acumula averi sau de a scăpa de „păcatul originar” ci aceea de a îşi imagina, de a simţi cât mai mult.

Revenind pe plaiuri mioritice, spune-mi 3 caracteristici pregnante ale romanilor.
Individualismul – încă nu am învăţat ce înseamnă să reuşim ca o „echipă”. În toată istoria noastră am promovat imaginea leaderilor care au avut şi rolul de hotărâtori de destine. Credem prea puţin în forţa noastră comună şi în rezultatele pe care ni le-ar putea aduce.

Rezistenta şi optimismul – te uiţi pe stradă, în companii, în crâşme şi vezi oameni munciţi, îngânduraţi, încercaţi de viaţă şi de politicieni. Şi cu toate astea, se încrâncenează să meargă mai departe. Uneori cu fruntea sus, alteori se strecoară. Uneori spun ce nu le place, alteori tac cuprinşi de teamă. Dar rezistă, generaţie de sacrificiu după generaţie de sacrificiu. Îşi spun că „mâine va fi mai bine”. Uimitor a fost un studiu făcut recent , conform căruia copiii romani sunt cei mai fericiţi din lume. Sunt convins că asta nu se datorează condiţiilor economice din ţara noastră ci unui alt element: poate ceva din genele noastre.

Barfa– este poate cel mai răspândit „sport” din ţara noastră. Îl iubim cu desăvârşire, ne completează vieţile şi ne arată ca alţii pot suferi şi mai mult decât noi. Uneori, bârfa este centrată în jurul ideii de „capră a vecinului”. Alteori în jurul cancan-urilor despre viaţa privată. De cele mai multe ori bârfa ţine loc de informaţie şi a devenit nu doar distracţia de la birou sau de la bere ci şi îndeletnicirea presei, a canalelor sociale şi a politicii dâmboviţene.

Eşti ministrul educaţiei. Care este primă măsură pe care o vei lua?
Schimb de experienţă a profesorilor cu omologii lor din ţările nordice. De ce? Pentru că acolo sistemul s-a adaptat realităţii moderne, cerinţelor ei şi provocărilor pe care le întâmpină copiii din această generaţie. Nu cred în uniformizarea copiilor, nu cred în comparaţiile date de notele obţinute pentru „toceala”, nu cred că educaţia mai poate fi cenuşăreasa societăţii.

Nu cred că toată lumea trebuie să meargă la facultate, la fel cum nu cred că este normal să avem atâţia copii care nu ştiu să citească nici măcar la gimnaziu.  Voi explica. Avem nevoie de mulţi specialişti care să ştie să construiască bine, să practice agricultura modernă, să producă vagoane etc. Deşi eronat se crede că facultatea este apogeul remuneraţiei, vă reamintesc faptul că mai toţi blamam lucrurile româneşti ca fiind de slabă calitate. În privinţa analfabetismului ce ar mai fi de adăugat? Ne lăudăm cu copiii care iau premii la olimpiade internaţionale ( şi bine că există aceşti copii) dar ignorăm milioanele de tineri care învaţă în condiţii mizerabile, de la dascăli plictisiţi sau nemulţumiţi de salariu, tineri care învaţă că doar şmecheria şi şcoala vieţii îi pot ajuta.

Za’ Duff, Jurnalism, Marketing sau Trainer?
Din toate câte puţin. Fiecare din aceste lucruri m-a făcut omul care sunt azi. Cu Za’Duff-ul am cântat ani buni şi a meritat fiecare secundă, fiecare repetiţie, fiecare concert, fiecare investiţie în instrumente. Pentru chitara am plătit rate timp de 3 ani. A meritat pentru că fiecare experienţă pe scenă te transformă.

Jurnalismul şi training-ul sunt asemănătoare. Şi omul de presă şi trainerul sunt oameni care încearcă să deschidă ochii celor cărora le vorbesc. Uneori este vorba de a prezenta realitatea dintr-o perspectivă puţin cunoscută, alteori te adresezi doar conştiinţelor. Uneori încerci să schimbi ceva, alteori îi îndemni pe oameni să înţeleagă că fiecare trebuie să schimbe ceva pentru el însuşi.

Marketing-ul este job-ul care combina vorbele deştepte cu design-ul, cu ideile trăsnite şi cu ideea că puţină laudă de sine este necesară în fiecare afacere .

Fiecare dintre ele ocupa sau au ocupat mai mult spaţiu şi timp. Fiecare a contribuit la toate experienţele mele şi la felul în care gândesc acum. La ce aş renunţa? La nimic. Ce aş face mai mult? Poate să cânt mai des.

Cea mai mare provocare profesională?
Să nu mă plictisesc. Defectul meu este acela că rutina mă destabilizează. Îmi plac foarte mult lucrurile noi, lucrurile în care pot experimenta ( indiferent dacă îmi iese bine sau nu din prima). O perioadă îndelungată în faţa calculatorului îmi scade ritmul. Am nevoie în egală măsură de libertate, provocări şi noutate.

Te-ai întrebat vreodată pentru câţi oameni ai ţinut training-uri(inclusiv team building-uri)? Hai să facem un calcul.
Ooo, nu aş şti. Zău mi-e greu să calculez. Sigur au fost câteva mii dar nu ştiu să spun câţi. Nu mai ştiu nici măcar numărul companiilor. Ceea ce e sigur este că mă întâlnesc foarte des cu oameni pe stradă. Îi salut pentru că îi ştiu de undeva, schimbăm cuvinte dar mă feresc să întreb de la care eveniment ne ştim. Ceea ce este însă foarte frumos este că mai toţi zâmbesc ( chiar dacă ne-am văzut acum câţiva ani) şi îmi spun că şi-ar dori să ne revedem la un training sau team building.

Un feedback pe care l-ai reţinut din training-urile tale.
Acuma ce să fac, să mă autopromovez?  Uite, nu voi alege un testimonial care să spună cât de şi cât de sunt eu ci unul: “ Dă-i un peşte unui om şi îl vei hrăni pentru o zi. Dă-i o undiţă, învaţă-l s-o folosească şi l-ai ajutat să se hrănească toată viaţa.” Astea sunt feedback-urile pe care eu le asociez cu aplauzele din concerte. Când ţi se spune aşa ceva ştii că menirea ta a fost îndeplinită.

Ce te motivează?
Noutatea, diversitatea, libertatea, independența. Şi ca să nu fiu ipocrit, da, mă motivează şi banii.

Spune-mi cea mai mare temere a ta.
Cred că ar fi cu adevărat trist dacă viaţa s-ar dovedi a fi un accident care se sfârşeşte în nimic. Ar fi păcat să nu ne bucurăm şi de alte aventuri.

Secretul fericirii?
Secretul fericirii cui? Nu îl posed şi nici nu cred că e acelaşi pentru toată lumea. Cred doar că în funcţie de vârstă şi experienţe, alte şi alte lucruri ne fac fericiţi. De la prinsul lăcustelor în cutia de chibrituri, la fluierul pe care mi-l făcea tată, în fiecare primăvară, din crengi de salcie; vin apoi primul sărut, primul concert, reportajul meu despre care vorbeau nişte oameni într-un tren, familia, zâmbetul unei pitice crete care îmi dă trezirea în fiecare dimineaţă, un feedback precum cel de mai sus, ideea că viaţa nu trece ca rapidul prin haltă.

 [:en]Andrei este omul care militează necontentit pentru libertatea oamenilor. Libertatea de a gândi, libertatea de a fi informat, libertatea de a-ţiandreivacaru urma pasiunea. Tocmai de aceea a ales să-şi clădească cariera făcând ceea ce-i place cel mai mult: să fie printre oameni. Are o forţă extraordinară, este omul prezentului şi al viitorului, adaptabil la schimbări şi inventiv. Creativitatea lui Andrei vine ca o extindere naturală a entuziasmului său.

Prin natura meseriei, peste doisprezece ani de jurnalism, cinci ani alături de formaţia de muzică rock Za’Duff şi șapte ani ca trainer şi facilitator team building, Andrei electrizează publicul şi nu e de mirare că este unul dintre cei mai iubiţi traineri. Este vocea noastră, ne aminteşte zilnic cât de important este să-ţi descoperi misiunea şi este dovada vie că un om care are are un vis nu poate fi oprit.

Ce-a fost la început: lumina sau maimuţa? Cu alte cuvinte, Charles Darwin sau Constantin Dulcan?
Am tot încercat să aflu cu certitudine dar nu am reuşit să mă întorc în timp până în acele vremuri. Până la vreo dovadă palpabilă, înclin să cred că cele două variante nu se exclud. Cred în evoluţia speciilor însă nu ca un accident ci ca urmare a unor tipare şi legi bine scrise. În momentul în care suntem de acord cu existenţa lor, prin silogism rezultă că cineva a scris aceste legi. Din acest punct, mai multe cuvinte sunt de prisos. Cred doar că prea multă vreme religia s-a delimitat de ştiinţă şi viceversa. Poate ar fi momentul să privim lucrurile în întregul lor.

Te-ai teleportat în 2150. Ce vezi în jur?
Ca să rămânem în temă: „ Imagine there is no religion”.  Văd o lume spirituală, în care omenirea a reuşit să depăşească lupta pentru resurse. O lume în care oamenii au înţeles că cele mai de preţ lucruri sunt natura şi experienţele pe care le trăiesc fiecare dintre ei. Văd multe persoane care au timp să citească, să discute, să gândească, să creeze. Departe de a fi imaginea raiului pe pământ, cred totuşi că menirea oamenilor nu este aceea de a se zbate în încercarea de a acumula averi sau de a scăpa de „păcatul originar” ci aceea de a îşi imagina, de a simţi cât mai mult.

Revenind pe plaiuri mioritice, spune-mi 3 caracteristici pregnante ale romanilor.
Individualismul – încă nu am învăţat ce înseamnă să reuşim ca o „echipă”. În toată istoria noastră am promovat imaginea leaderilor care au avut şi rolul de hotărâtori de destine. Credem prea puţin în forţa noastră comună şi în rezultatele pe care ni le-ar putea aduce.

Rezistenta şi optimismul – te uiţi pe stradă, în companii, în crâşme şi vezi oameni munciţi, îngânduraţi, încercaţi de viaţă şi de politicieni. Şi cu toate astea, se încrâncenează să meargă mai departe. Uneori cu fruntea sus, alteori se strecoară. Uneori spun ce nu le place, alteori tac cuprinşi de teamă. Dar rezistă, generaţie de sacrificiu după generaţie de sacrificiu. Îşi spun că „mâine va fi mai bine”. Uimitor a fost un studiu făcut recent , conform căruia copiii romani sunt cei mai fericiţi din lume. Sunt convins că asta nu se datorează condiţiilor economice din ţara noastră ci unui alt element: poate ceva din genele noastre.

Barfa– este poate cel mai răspândit „sport” din ţara noastră. Îl iubim cu desăvârşire, ne completează vieţile şi ne arată ca alţii pot suferi şi mai mult decât noi. Uneori, bârfa este centrată în jurul ideii de „capră a vecinului”. Alteori în jurul cancan-urilor despre viaţa privată. De cele mai multe ori bârfa ţine loc de informaţie şi a devenit nu doar distracţia de la birou sau de la bere ci şi îndeletnicirea presei, a canalelor sociale şi a politicii dâmboviţene.

Eşti ministrul educaţiei. Care este primă măsură pe care o vei lua?
Schimb de experienţă a profesorilor cu omologii lor din ţările nordice. De ce? Pentru că acolo sistemul s-a adaptat realităţii moderne, cerinţelor ei şi provocărilor pe care le întâmpină copiii din această generaţie. Nu cred în uniformizarea copiilor, nu cred în comparaţiile date de notele obţinute pentru „toceala”, nu cred că educaţia mai poate fi cenuşăreasa societăţii.

Nu cred că toată lumea trebuie să meargă la facultate, la fel cum nu cred că este normal să avem atâţia copii care nu ştiu să citească nici măcar la gimnaziu.  Voi explica. Avem nevoie de mulţi specialişti care să ştie să construiască bine, să practice agricultura modernă, să producă vagoane etc. Deşi eronat se crede că facultatea este apogeul remuneraţiei, vă reamintesc faptul că mai toţi blamam lucrurile româneşti ca fiind de slabă calitate. În privinţa analfabetismului ce ar mai fi de adăugat? Ne lăudăm cu copiii care iau premii la olimpiade internaţionale ( şi bine că există aceşti copii) dar ignorăm milioanele de tineri care învaţă în condiţii mizerabile, de la dascăli plictisiţi sau nemulţumiţi de salariu, tineri care învaţă că doar şmecheria şi şcoala vieţii îi pot ajuta.

Za’ Duff, Jurnalism, Marketing sau Trainer?
Din toate câte puţin. Fiecare din aceste lucruri m-a făcut omul care sunt azi. Cu Za’Duff-ul am cântat ani buni şi a meritat fiecare secundă, fiecare repetiţie, fiecare concert, fiecare investiţie în instrumente. Pentru chitara am plătit rate timp de 3 ani. A meritat pentru că fiecare experienţă pe scenă te transformă.

Jurnalismul şi training-ul sunt asemănătoare. Şi omul de presă şi trainerul sunt oameni care încearcă să deschidă ochii celor cărora le vorbesc. Uneori este vorba de a prezenta realitatea dintr-o perspectivă puţin cunoscută, alteori te adresezi doar conştiinţelor. Uneori încerci să schimbi ceva, alteori îi îndemni pe oameni să înţeleagă că fiecare trebuie să schimbe ceva pentru el însuşi.

Marketing-ul este job-ul care combina vorbele deştepte cu design-ul, cu ideile trăsnite şi cu ideea că puţină laudă de sine este necesară în fiecare afacere .

Fiecare dintre ele ocupa sau au ocupat mai mult spaţiu şi timp. Fiecare a contribuit la toate experienţele mele şi la felul în care gândesc acum. La ce aş renunţa? La nimic. Ce aş face mai mult? Poate să cânt mai des.

Cea mai mare provocare profesională?
Să nu mă plictisesc. Defectul meu este acela că rutina mă destabilizează. Îmi plac foarte mult lucrurile noi, lucrurile în care pot experimenta ( indiferent dacă îmi iese bine sau nu din prima). O perioadă îndelungată în faţa calculatorului îmi scade ritmul. Am nevoie în egală măsură de libertate, provocări şi noutate.

Te-ai întrebat vreodată pentru câţi oameni ai ţinut training-uri(inclusiv team building-uri)? Hai să facem un calcul.
Ooo, nu aş şti. Zău mi-e greu să calculez. Sigur au fost câteva mii dar nu ştiu să spun câţi. Nu mai ştiu nici măcar numărul companiilor. Ceea ce e sigur este că mă întâlnesc foarte des cu oameni pe stradă. Îi salut pentru că îi ştiu de undeva, schimbăm cuvinte dar mă feresc să întreb de la care eveniment ne ştim. Ceea ce este însă foarte frumos este că mai toţi zâmbesc ( chiar dacă ne-am văzut acum câţiva ani) şi îmi spun că şi-ar dori să ne revedem la un training sau team building.

Un feedback pe care l-ai reţinut din training-urile tale.
Acuma ce să fac, să mă autopromovez?  Uite, nu voi alege un testimonial care să spună cât de şi cât de sunt eu ci unul: “ Dă-i un peşte unui om şi îl vei hrăni pentru o zi. Dă-i o undiţă, învaţă-l s-o folosească şi l-ai ajutat să se hrănească toată viaţa.” Astea sunt feedback-urile pe care eu le asociez cu aplauzele din concerte. Când ţi se spune aşa ceva ştii că menirea ta a fost îndeplinită.

Ce te motivează?
Noutatea, diversitatea, libertatea, independența. Şi ca să nu fiu ipocrit, da, mă motivează şi banii.

Spune-mi cea mai mare temere a ta.
Cred că ar fi cu adevărat trist dacă viaţa s-ar dovedi a fi un accident care se sfârşeşte în nimic. Ar fi păcat să nu ne bucurăm şi de alte aventuri.

Secretul fericirii?
Secretul fericirii cui? Nu îl posed şi nici nu cred că e acelaşi pentru toată lumea. Cred doar că în funcţie de vârstă şi experienţe, alte şi alte lucruri ne fac fericiţi. De la prinsul lăcustelor în cutia de chibrituri, la fluierul pe care mi-l făcea tată, în fiecare primăvară, din crengi de salcie; vin apoi primul sărut, primul concert, reportajul meu despre care vorbeau nişte oameni într-un tren, familia, zâmbetul unei pitice crete care îmi dă trezirea în fiecare dimineaţă, un feedback precum cel de mai sus, ideea că viaţa nu trece ca rapidul prin haltă.