De vorbă cu Jim Bagnola – Feedback-ul este micul dejun al campionilor!

Interviu cu Jim Bagnola

1. Care sunt două mituri foarte comune din domeniul leadership-ului pe care încă le mai auzim în 2021?

Primul mit pe care îl regăsesc în discuțiile mele este cel referitor la faptul că un leader este o titulatură asociată de cele mai multe ori managementului.

De ce este această situație atât de des întâlnită?

Pentru că majoritatea studiilor se fac la nivel de management. Întreaga informație s-a concentrat pe ceea ce îi fac pe manageri, adică CEO, Managing Directors, Presedinții și Prim-miniștrii unei țări, să fie leaderi. Mai mult decât atât, în perioada în care îmi pregăteam lucrarea de licență în Științe politice, undeva în Ice Age, din 1967 și până în 1971, aveam un singur curs de leadership. Nu există o întreagă secție dedicată acestui domeniu. Acesta era programul de leadership și era în totalitate concentrat pe leaderii politici ai lumii. Nu aborda pe cineva care nu deținea un titlu. Unul dintre exemplele mele preferate se întâmpla în America în timp ce eram la școală. Explorarea spațiului cosmic. Ați văzut vreodată filmul “Hidden Figures” apărut în 2016? Îmi plac foarte mult filmele bazate pe întâmplări reale. Filmul se baza pe povestea matematicianului afro-american Katherine Johnson care lucra pentru NASA. Ea a reușit să calculeze cu exactitate traiectoria pe care trebuie să o urmeze Apollo 11 pentru a ateriza pe Luna în 1969. Tot ea l-a ajutat pe Alan Shepard în primul zbor american în spațiu făcându-l să fie un succes. În 1962, l-a susținut pe John Glenn. Credeți că a fost menționată drept unul dintre leaderi la orele mele din 1969? Nu. Iar mitul acesta continuă să existe și azi. Katherine Johnson nu avea un titlu, o funcție. Ea era doar un matematician. De fapt, a fost un leader. Proiectele în care a fost implicata ar fi fost un eșec fără ea. Au fost necesari aproape 50 de ani pentru a celebra leadership-ul acestei femei.

Două mituri sunt alăturate. Unul, că ai nevoie de un titlu, o funcție pentru a fi leader. Nu, nu este necesar. Iar cel de-al doilea mit este că nu oricine poate fi leader. Unul dintre training-urile mele răspunde la acest ultim mit – “Leading is everybody’s business.”  Este necesar să dispersăm rolul unui leader la nivelul întregii organizații pentru a fi una de succes. Nu ar trebui să ii minimizăm importanța doar la nivel de top management. Aplaudați și recompensați leadership-ul la orice nivel al companiei.

2. Care este principala dificultate cu care se confruntă astăzi un leader?

Leaderii/ managerii se confruntă cu aceleași dificultăți și responsabilități, dar îndeplinite acum de la distanță. Trebuie să facă performanță folosind tehnologia. Cu toții avem această responsabilitate. Și leaderii fără funcție trebuie să influențeze folosind tehnologia. Chiar și experiența mea de a face coaching și training online este mai dificilă. Trebuie să fim extrem de atenți la skill-urile noastre de comunicare. Setăm clar așteptările noastre? Setăm clar rezultatele pe care ni le dorim? Construim relații pe măsură ce atingem obiective? Suntem onești și transparenți cu feedback-ul pe care îl oferim? Suntem capabili să eliminăm presupunerile (Assumptions) pentru a nu comite Assumiscide? (Termenul pe care îl folosesc pentru situațiile în care presupunerile ne distrug planurile). Comunicarea este principala noastră dificultate. A fost și va rămâne la nivel de organizații și relații. Acum este cu atât mai greu. Cum spune partenerul meu, Petru Păcuraru, relațiile și comunicarea sunt complicate când suntem față în față. Cu atât mai mult la distanță.  

3. Care crezi că este principala disfuncție cu care se confruntă echipele?

Cercetările continuă să evidențieze aceleași 5 surse pentru disfuncțiile în echipe. Încrederea este principala provocare. Avem nevoie de transparență totală și onestitate la nivelul echipelor pentru ca acestea sa își atingă potențialul. Poate fi o provocare foarte mare, dar putem urma exemplul celei mai mari companii de investiții din lume: Bridgewater.

Aceștia își bazează activitatea pe meritocrație. Nu contează din partea cui a venit o idee. Dacă aceasta este suficient de bună, va fi pusă în practică. Cultura este bazată pe sisteme de transparență și onestitate la nivel de feedback. Avem nevoie să cerem adevărul. Încercați să nu ofensați, dar mai ales, sa nu fiți ofensați.

Feedback-ul este micul dejun al campionilor. Fără el echipele nu pot crește. Avem șansa de a vedea feedback-ul ca un dar și nu ca un atac. Avem ocazia să îl vedem pe cel care ne oferă feedback drept o persoană curioasă și orientată către învățare și nu un judecător. Dacă reușim să obținem încredere, toate  celelalte 4 surse sunt mult mai ușor de atins: neasumarea responsabilității, gestionarea și nu evitarea conflictului, lipsa de implicare și neatenția la rezultate.

4. Crezi că actualul context fragilizează echipele?

Da, poate conduce la asta, dar trebuie să avem în minte că echipele viitorului vor gestiona inteligență artificială și algoritmi împreună cu ingineria umană pentru a lua decizii. Echipele trebuie să fie pregătite pentru a lucra cu lumea digitală vizând decizii mai puțin emoționale în lumea de business și construirea de relații bune.

În investiții sunt folosite instrumente digitale pentru a face schimburi automate. În plus, evaluări precum Myers Briggs pot ajuta echipele să se cunoască mai repede decât ar face-o în mod natural. În loc să determine fragilitate, cred că lumea digitală, folosită corespunzător, consolidează echipele.


Creativitatea înseamnă să eșuezi

Nu mai visa la cai verzi pe pereți ! Alege și tu ceva sigur! Așa a început totul. Sau mai bine zis, așa s-a încheiat totul.

Siguranța este dușmanul neiertător al creativității. Să cauți ceva nou și nemaivăzut care îți va aduce succesul fără urmă de îndoială este exact dușmanul lui nemaivăzut. Iată principalul motiv care împiedică oamenii să inoveze, să creeze.  Și de aceea, în cele mai multe cazuri, oamenii fug de ideea de creativitate, oricât de sexy ar părea ea.

Într-o lume în care cifrele și rapoartele trimestriale sunt totul, să riști să o dai de gard contravine tuturor principiilor după care ne ghidăm pașii. Pentru că, dacă îți dorești să fii creativ, asta se va întâmpla. Și e foarte bine că se întâmplă așa.

Ne plac artiștii? Ne plac inventatorii? Ne plac vizionarii? Superb! Însă ceea ce nimeni nu bagă de seamă este de câte ori au eșuat exact ca o balenă pe faleză. Să fii creativ presupune să mergi foarte mult pe intuiție și mai puțin pe calcule exacte și pe estimări. Înseamă să dezvolți acel simț care îți spune că ceva foarte interesant se află dincolo  de ceea ce cunoști. Înseamnă să riști să te faci de râs când vorbești despre ideile tale.

Spiritul creativ se manifestă la fel , indiferent de aria în care vrei să îl dezvolți. Totul începe cu imaginația. Iar ea nu are nevoie să îi spui nicio secundă ce este posibil și ce nu. Dacă ai făcut asta, ai produs singurul eșec permanent. Imaginația nu are nevoie să facă nici calcule complicate. Ea creează ușor și simpu dacă te dai la o parte din calea ei și dacă îți dai voie să te bucuri de ea. 

Nu vorbi despre ideile tale cu oameni care găsesc câte o problemă pentru orice soluție. Caută-i pe cei care  sunt pasionați de lucruri similare. Pe cei care se bucură să audă ce pitici ți-au mai ocupat neuronii. Pe cei care sunt dispuși să se joace de-a ideile. Chiar dacă nu îți vor da nicio soluție, te vor stimula să îți imaginezi și să mergi mai departe pe acest drum.

Fii pregătit să faci corecții oricât de des. Ele vor apărea inevitabil. Dar va fi mult mai ușor să faci asta dacă lași ego-ul deoparte. Cum? Atașează-te  de ceea ce vrei să iasă, nu de cum vrei să ajungi acolo. Intelectul uman este atât de capabil încât găsește soluții și la cele mai complicate probleme. Totul este să nu te agăți de soluția pe care o vedeai tu ca fiind valabilă.

Las-o să se coacă în cuptorul minții tale. Spre diferență de o mâncare pe care trebuie să o supraveghezi în continuu, ceea ce pui la dospit în propriul creier nu are nevoie de verificări continue.

Iar atunci când ideile încep să curgă, nu te opri la prima. Nici la a doua. Nici la a treia. Scrie-le și lasă-le să se odihnească. Și scrie altele și altele. Vei vedea cum, după un timp, tot recitind lista, unele dintre ele îți vor atrage mereu atenția și nu te vor lăsa să treci peste ele. Înseamnă că este acolo ceva ce merită aprofundat.

Creativitatea nu are logică, uneori nu are niciun sens. Este ceva ce nu poți pune în niște șabloane universale. Tocmai acest lucru o face atât de fascinantă. Este disponibilă oricând și oricui dar are nevoie să ne schimbăm modul de a lucra cu ea. Și, ca orice lucru nou, are nevoie de răbdare și să învățăm să o cunoaștem. În felul ăsta, unii oameni reușesc să facă în cinci minute ceea ce nu le-a ieșit luni de zile.

Iar când cineva spune: fii creativ, îi puteți spune să se pregătească de eșec. Pentru că fiecare deraiere ne aduce mai aproape de acea idee genială.


Cum să îți spun ce mă doare?

Sufăr și tu nu îți dai seama? Comunicarea e defectuoasă. Sau tu ești defect. Sau eu…Cum hotărâm? Și cum te conving să te schimbi? Să îți spun șoptit, să rostesc răspicat, să strig la tine sau să nu te las să ieși pe ușă până nu îmi confirmi că ai înțeles? Dar oare ai înțeles sau zici așa de gura mea? Atâtea întrebări…

Suntem atât de dominați de întrebări, de incertitudini, de gânduri și razgânduri. Și, dacă stăm să ne gândim bine, toate astea apar pentru că nu ne este bine. Și ceilalți, colegi sau parteneri, iubiți sau prieteni, par surzi la toate aceste lupte pe care le semnalizăm pe-atât de strident pe cât ne lasă curajul sau teama.

Da, hai să nu le mai spunem. O perioada cel puțin. Cum să spună asta unul care livrează COMUNICAREA către zeci de companii? Nu îți dai cu stângul în dreptul?  Nope. Și m-ar bucura dacă m-ai asculta până la capăt.

Hai să vorbim despre ce ne bucură. Hai să îl cicălim pe celălalt cu lucrurile care ne fac ochii să scapere de atâta bucurie. Hai să îl plictisim cu toate detaliile din excursia la care visăm. Da, aia când vom fi între cocoașele unui dromader, înveliți până la albul ochilor într-un cearceaf…alb.

Hai să îi înșirăm în câte feluri ne face fericiți zâmbetul colegilor când îi ajutăm. Cât de mult ne simțim apreciați când primim o laudă pentru prostia aia de excell care ne-a mâncat zilele și ficații. Să îi ținem într-o ședință în care să le explicăm cu lux de amănunte ușurarea trăită când ceilalți nu ne-au criticat că am încurcat dosarele.

Și încă ceva: hai să îi scoatem la o cafea (în fața sediului sau la o sesiune zoom de-aia free de 40 de minute) și să le spunem că ne liniștește teribil atunci când cineva ne sună și ne întreabă cum mai suntem. Da’ ne întreabă pe bune și așteaptă să îi și răspundem.

Și daca încă nu au fugit mâncând pământul, hai să le povestim despre cum ne visăm câștigând 5000 de euro pe lună cu mai puțină muncă ca acum. Despre ce simțim când vedem culoarea roșie pe o bluză. Despre cum ne-a plăcut să ne uităm la bluza aia.  Despre cât de bine e să nu te culci supărat. Despre cum o frază șoptită ne convinge de zece ori mai repede decât lacrimile și suspinele. Despre cum , uneori, ne bucurăm că nu suntem certați că am întârziat.

Da, unii vor fugi mâncând pământul. Dar fug ei, nu fugim noi. Alții vor veni și mai aproape, pentru că le plac lucrurile despre care vorbim. Cel mai important este că noi ne vom apropia de noi înșine. Că vrem sau nu vrem, vom auzi toate lucrurile care ne plac, de care ne e drag, care ne fac să zâmbim cu adevărat.

Tot spunându-le, vom începe să auzim nu ce urâm ci ceea ce iubim. Nu lucrurile de care ne-am săturat ci pe cele pe care ni le dorim. Nu ce ne e teamă că vom pierde, ci ce ne-ar aduce satisfacția. Nu suferință care nu se mai termină ci bucuria pe care o căutăm. Și atunci ne va fi clar cine și ce ar fi bine să schimbe. Și, dintr-odată, nu vom mai aștepta de la ceilalți să ne audă.

Ne auzim noi , ne aud cei care simt la fel și cred la fel și se bucură la fel. Iar alții, unii cel puțin, vor vedea și vor începe și ei să audă, să simtă, să creadă.

Hai să spunem ce ne dorim, în loc de ce nu ne place. E mai plăcut !


Radio Șanțu’ 5.0 – Mai puțin de 10% dintre angajați sunt dispuși să vorbească despre compania în care lucrează

Atenție! Următoarele rânduri se adresează lăudăroșilor.

2 ochi mari albaștri priveau curioși către bătrâna cu basma verde încercând să găsească răspunsul la întrebarea: “Tu a cui ești, maică?”

… sau cum a început varianta de personal branding 1.0 și pasiunea mea pentru ceea ce înseamnă reputația fiecărei persoane. De când ochii albaștri au crescut și părul bălai s-a transformat, treburile s-au mai schimbat. Această variantă primitivă a “Word of mouth” a evoluat și au mai apărut încă o gramadă de canale folosite. Pe vremea aceea Radio Șanțu’ era cel mai bun instrument de creare și consolidare a unei reputații.

Revenind în 2020, bariera digitală a explodat la propriu. Serverele tuturor canalelor de comunicare digitale au avut nevoie de întăriri, consolidări, apărări și Radio Șanțu’ aproape a dispărut din zona bătăturii satului. Totul s-a mutat în digital. Dacă până acum branding-ul unei companii mai zburda pe un panou publicitar, mai pe o bicicleta, mai pe un eveniment de mare amploare, anul de grație a falimentat business-urile care puteau coordona astfel de instrumente.

No bun. Și ce facem în mediul online? Ca acolo erau deja companiile. Aveau o pagina, o comunicare, o campanie. Dar și cât buget să bagi într-o campanie de marketing? Anul care a trecut a stabilit și o nouă limită în lupta pentru atenția unui potențial consumator. Câtă reclamă să ducem? Câtă atenție să avem să mai vedem încă o reclamă? Ca să nu mai zic că mai mereu îi dăm skip.

Distracția abia acum începe. Până acum mai negociam că brandul unei companii înseamnă oamenii care vorbesc despre ea. Acum însă, parcă altfel reacționăm când vedem pe Facebook o postare de-a unei persoane care zice cât de mișto a fost la petrecerea de Crăciun organizată online de fima la care lucrează. Dacă ar fi vorbit compania despre asta, probabil că ignoram orice. E reclamă, domn’le! Și acum concluzia: cel mai bun instrument de brand al unei companii în anul care a trecut a fost propriul angajat. Atât.

Obișnuiam la începutul training-ului de personal branding să întreb participanții câteva lucrușoare. Din fericire, pe parcurs le mai schimbam părerea. Dar pentru acele întrebări de început am ajuns la o concluzie foarte simplă: mai puțin de 10% dintre angajați sunt dispuși să vorbească despre compania în care lucrează. Mai puțin de 30% dintre participanții la training susțin că sunt  vor să lucreze la crearea unui brand personal. De ce? Și aici nu vorbesc numai eu din experiența mea. Și Forbes spune într-un articol că majoritatea leaderilor au o problemă în a comunica despre activitatea lor. Asta pentru că simt că ar fi o acțiune egoistă și self-centered. Iar ei nu vor să fie percepuți așa. Ei nu vor să fie văzuți ca niște lăudăroși.

Și atunci, am ajuns la următoarea concluzie: personal branding nu este pentru toată lumea și e ok așa. Personal branding este pentru companiile care înțeleg cât de importantă este comunicare de calitate în mediul online din partea propriilor angajați. Personal branding este pentru membrii echipei care se îndrăgostesc de brandul pentru care lucrează. Personal branding este un efort, și subliniez aici, efort constant. Personal branding înseamnă să muncești în fiecare zi sau, cel puțin, de 3 ori pe săptămână pentru a comunica despre ceea ce ești și faci, fără a include mesaje de vânzare. Personal branding înseamnă să nu te plictisești să vorbești mereu despre cât de mișto este ceea ce faci. Personal branding înseamnă să înțelegi că o persoană reține ceva despre tine abia după minimum 5 interacțiuni. Înseamnă să fii statornic. Înseamnă să înțelegi că atunci când va căuta cineva ceva despre tine pe Google va găsi informații cu care s-ar putea să nu fii de acord sau care să nu te mai reprezinte. Personal branding înseamnă să înțelegi că imaginea ta există. Dacă nu o controlezi, ea nu poate lucra în favoarea ta.

Și închei cu un citat de-al lui Jeff Bezos: “Personal branding is what people say when you are not in the room.” Acest room al nostru a devenit cel din aplicația Zoom. Tu ce comunici în fiecare zi despre tine?

Acum dacă aș pași din nou în aceeași bătătură și m-ar întreba cineva a cui sunt, probabil că i-aș spune hotărât: “Sunt a lu’ HPDI și cresc oameni!” Imaginați-vă ce discuții ar isca asta.