Andrei Vacaru, omul care reda libertatea

04 septembrie 2015 HPDI

Andrei este omul care militează necontentit pentru libertatea oamenilor. Libertatea de a gândi, libertatea de a fi informat, libertatea de a-ţi urma trainerandreivacarupasiunea. Tocmai de aceea a ales să-şi clădească cariera făcând ceea ce-i place cel mai mult: să fie printre oameni. Are o forţă extraordinară, este omul prezentului şi al viitorului, adaptabil la schimbări şi inventiv. Creativitatea lui Andrei vine ca o extindere naturală a entuziasmului său.

Prin natura meseriei, peste doisprezece ani de jurnalism, cinci ani alături de formaţia de muzică rock Za’Duff şi șapte ani ca trainer şi facilitator team building, Andrei electrizează publicul şi nu e de mirare că este unul dintre cei mai iubiţi traineri. Este vocea noastră, ne aminteşte zilnic cât de important este să-ţi descoperi misiunea şi este dovada vie că un om care are are un vis nu poate fi oprit.

Ce-a fost la început: lumina sau maimuţa? Cu alte cuvinte, Charles Darwin sau Constantin Dulcan?
Am tot încercat să aflu cu certitudine dar nu am reuşit să mă întorc în timp până în acele vremuri. Până la vreo dovadă palpabilă, înclin să cred că cele două variante nu se exclud. Cred în evoluţia speciilor însă nu ca un accident ci ca urmare a unor tipare şi legi bine scrise. În momentul în care suntem de acord cu existenţa lor, prin silogism rezultă că cineva a scris aceste legi. Din acest punct, mai multe cuvinte sunt de prisos. Cred doar că prea multă vreme religia s-a delimitat de ştiinţă şi viceversa. Poate ar fi momentul să privim lucrurile în întregul lor.

Te-ai teleportat în 2150. Ce vezi în jur?
Ca să rămânem în temă: „ Imagine there is no religion”.  Văd o lume spirituală, în care omenirea a reuşit să depăşească lupta pentru resurse. O lume în care oamenii au înţeles că cele mai de preţ lucruri sunt natura şi experienţele pe care le trăiesc fiecare dintre ei. Văd multe persoane care au timp să citească, să discute, să gândească, să creeze. Departe de a fi imaginea raiului pe pământ, cred totuşi că menirea oamenilor nu este aceea de a se zbate în încercarea de a acumula averi sau de a scăpa de „păcatul originar” ci aceea de a îşi imagina, de a simţi cât mai mult.

Revenind pe plaiuri mioritice, spune-mi 3 caracteristici pregnante ale romanilor.
Individualismul – încă nu am învăţat ce înseamnă să reuşim ca o „echipă”. În toată istoria noastră am promovat imaginea leaderilor care au avut şi rolul de hotărâtori de destine. Credem prea puţin în forţa noastră comună şi în rezultatele pe care ni le-ar putea aduce.

Rezistenta şi optimismul – te uiţi pe stradă, în companii, în crâşme şi vezi oameni munciţi, îngânduraţi, încercaţi de viaţă şi de politicieni. Şi cu toate astea, se încrâncenează să meargă mai departe. Uneori cu fruntea sus, alteori se strecoară. Uneori spun ce nu le place, alteori tac cuprinşi de teamă. Dar rezistă, generaţie de sacrificiu după generaţie de sacrificiu. Îşi spun că „mâine va fi mai bine”. Uimitor a fost un studiu făcut recent , conform căruia copiii romani sunt cei mai fericiţi din lume. Sunt convins că asta nu se datorează condiţiilor economice din ţara noastră ci unui alt element: poate ceva din genele noastre.

Barfa– este poate cel mai răspândit „sport” din ţara noastră. Îl iubim cu desăvârşire, ne completează vieţile şi ne arată ca alţii pot suferi şi mai mult decât noi. Uneori, bârfa este centrată în jurul ideii de „capră a vecinului”. Alteori în jurul cancan-urilor despre viaţa privată. De cele mai multe ori bârfa ţine loc de informaţie şi a devenit nu doar distracţia de la birou sau de la bere ci şi îndeletnicirea presei, a canalelor sociale şi a politicii dâmboviţene.

Eşti ministrul educaţiei. Care este primă măsură pe care o vei lua?
Schimb de experienţă a profesorilor cu omologii lor din ţările nordice. De ce? Pentru că acolo sistemul s-a adaptat realităţii moderne, cerinţelor ei şi provocărilor pe care le întâmpină copiii din această generaţie. Nu cred în uniformizarea copiilor, nu cred în comparaţiile date de notele obţinute pentru „toceala”, nu cred că educaţia mai poate fi cenuşăreasa societăţii.

Nu cred că toată lumea trebuie să meargă la facultate, la fel cum nu cred că este normal să avem atâţia copii care nu ştiu să citească nici măcar la gimnaziu.  Voi explica. Avem nevoie de mulţi specialişti care să ştie să construiască bine, să practice agricultura modernă, să producă vagoane etc. Deşi eronat se crede că facultatea este apogeul remuneraţiei, vă reamintesc faptul că mai toţi blamam lucrurile româneşti ca fiind de slabă calitate. În privinţa analfabetismului ce ar mai fi de adăugat? Ne lăudăm cu copiii care iau premii la olimpiade internaţionale ( şi bine că există aceşti copii) dar ignorăm milioanele de tineri care învaţă în condiţii mizerabile, de la dascăli plictisiţi sau nemulţumiţi de salariu, tineri care învaţă că doar şmecheria şi şcoala vieţii îi pot ajuta.

Za’ Duff, Jurnalism, Marketing sau Trainer?
Din toate câte puţin. Fiecare din aceste lucruri m-a făcut omul care sunt azi. Cu Za’Duff-ul am cântat ani buni şi a meritat fiecare secundă, fiecare repetiţie, fiecare concert, fiecare investiţie în instrumente. Pentru chitara am plătit rate timp de 3 ani. A meritat pentru că fiecare experienţă pe scenă te transformă.

Jurnalismul şi training-ul sunt asemănătoare. Şi omul de presă şi trainerul sunt oameni care încearcă să deschidă ochii celor cărora le vorbesc. Uneori este vorba de a prezenta realitatea dintr-o perspectivă puţin cunoscută, alteori te adresezi doar conştiinţelor. Uneori încerci să schimbi ceva, alteori îi îndemni pe oameni să înţeleagă că fiecare trebuie să schimbe ceva pentru el însuşi.

Marketing-ul este job-ul care combina vorbele deştepte cu design-ul, cu ideile trăsnite şi cu ideea că puţină laudă de sine este necesară în fiecare afacere .

Fiecare dintre ele ocupa sau au ocupat mai mult spaţiu şi timp. Fiecare a contribuit la toate experienţele mele şi la felul în care gândesc acum. La ce aş renunţa? La nimic. Ce aş face mai mult? Poate să cânt mai des.

Cea mai mare provocare profesională?
Să nu mă plictisesc. Defectul meu este acela că rutina mă destabilizează. Îmi plac foarte mult lucrurile noi, lucrurile în care pot experimenta ( indiferent dacă îmi iese bine sau nu din prima). O perioadă îndelungată în faţa calculatorului îmi scade ritmul. Am nevoie în egală măsură de libertate, provocări şi noutate.

Te-ai întrebat vreodată pentru câţi oameni ai ţinut training-uri(inclusiv team building-uri)? Hai să facem un calcul.
Ooo, nu aş şti. Zău mi-e greu să calculez. Sigur au fost câteva mii dar nu ştiu să spun câţi. Nu mai ştiu nici măcar numărul companiilor. Ceea ce e sigur este că mă întâlnesc foarte des cu oameni pe stradă. Îi salut pentru că îi ştiu de undeva, schimbăm cuvinte dar mă feresc să întreb de la care eveniment ne ştim. Ceea ce este însă foarte frumos este că mai toţi zâmbesc ( chiar dacă ne-am văzut acum câţiva ani) şi îmi spun că şi-ar dori să ne revedem la un training sau team building.

Un feedback pe care l-ai reţinut din training-urile tale.
Acuma ce să fac, să mă autopromovez?  Uite, nu voi alege un testimonial care să spună cât de şi cât de sunt eu ci unul: “ Dă-i un peşte unui om şi îl vei hrăni pentru o zi. Dă-i o undiţă, învaţă-l s-o folosească şi l-ai ajutat să se hrănească toată viaţa.” Astea sunt feedback-urile pe care eu le asociez cu aplauzele din concerte. Când ţi se spune aşa ceva ştii că menirea ta a fost îndeplinită.

Ce te motivează?
Noutatea, diversitatea, libertatea, independența. Şi ca să nu fiu ipocrit, da, mă motivează şi banii.

Spune-mi cea mai mare temere a ta.
Cred că ar fi cu adevărat trist dacă viaţa s-ar dovedi a fi un accident care se sfârşeşte în nimic. Ar fi păcat să nu ne bucurăm şi de alte aventuri.

Secretul fericirii?
Secretul fericirii cui? Nu îl posed şi nici nu cred că e acelaşi pentru toată lumea. Cred doar că în funcţie de vârstă şi experienţe, alte şi alte lucruri ne fac fericiţi. De la prinsul lăcustelor în cutia de chibrituri, la fluierul pe care mi-l făcea tată, în fiecare primăvară, din crengi de salcie; vin apoi primul sărut, primul concert, reportajul meu despre care vorbeau nişte oameni într-un tren, familia, zâmbetul unei pitice crete care îmi dă trezirea în fiecare dimineaţă, un feedback precum cel de mai sus, ideea că viaţa nu trece ca rapidul prin haltă.

 


Comentarii