Ce NU ar face angajatii daca ar avea propria afacere

15 ianuarie 2016 Andrei Văcaru

Să stabilim din start că este vorba despre o convenţie, despre ce spun angajaţii că NU ar face dacă ar avea propria afacere. Am strâns toate răspunsurile lor şi am observat un lucru interesant: niciunul nu pomeneşte banii. Toţi se referă la lucruri care ţin mai degrabă de relaţiile cu ceilalţi şi cu ei înşişi.

Nu ar mai trăi tot timpul cu frica în sân. Este o diferenţă majoră între angajaţii care au peste 30 de ani şi cei care abia au intrat în al doilea deceniu de viaţă. Primii se lasă mult mai uşor dominaţi de teama că toanele sau interesele şefului i-ar putea face foarte uşor să îşi piardă slujba. De aceea sunt mai predispuşi la compromisuri, pentru că cei mai mulţi au şi responsabilitatea unei familii. O afacere proprie nu le-ar mai oferi siguranţa ( iluzorie dealtfel) a locului de muncă, dar i-ar elibera de teamă întruchipată în deciziile unui singur om.

Nu i-ar trata pe ceilalţi că pe nişte roboţei meniţi doar să îi aducă bani. Că ne place sau nu, cei mai mulţi angajaţi aşa se simt. De aici şi stimă scăzută de sine, dorinţa de a demonstra că ei sunt mai valoroşi decât ceilalţi, dar şi impactul psihologic major în cazul unui eşec. La bază stă tot sentimentul de nesiguranţă. Mai ales atunci când atitudinea managerilor este clar orientată doar către cuvinte precum indicatori, performanţă, profitabilitate etc.

Nu şi-ar mai ignora visurile. Acestea compun motorul care ne duce mai departe, de la facultate la primul loc de muncă, de la un serviciu la altul. Visurile sunt cele care ne fac să fim creativi, să ne depăşim limitările, să luptăm atunci când pare că totul e împotriva noastră. Nu degeaba ni se promite la angajare că vom avansa, că vom primi, că ni se vor întâmplă tot felul de lucruri frumoase. Pentru că această este mai bună cale de a motiva oamenii. Din păcate, după o vreme, ei înţeleg că totul a fost o poveste frumoasă dar, de cele mai multe ori, nerealistă. Aceşti oameni ştiu că, dacă renunţi la visuri şi dacă le distrugi pe ale celorlalţi, nu poţi avea o afacere profitabilă.

Nu s-ar limita la progamul de opt ore şi la fişa postului. Când simţi că lucrezi pentru tine, sacrificiile sunt privite că fiind acele lucruri care te ajută să îţi îndeplineşti visul. Artiştii, fie ei muzicieni sau actori, se pregătesc încontinuu. Repetă, învaţă, studiază, se transpun în rol, indiferent de program. Au spectacole seară, în week-end, în zile de sărbătoare sau în noaptea de revelion. Totul pentru că acel moment, când ei sunt pe scenă, să fie perfect. Răsplata pentru un astfel de moment este dublă. Ai parte de venituri conform prestaţiei dar şi de acel moment de glorie, de aplauze, de mulţumire în ochii spectatorilor. Iar noi avem nevoie să vedem mulţumirea sinceră din ochii celor cărora le oferim ceva.

Şi aici ajungem la următorul punct: mulţumirea. În Ardeal, în zona de lângă Braşov, dacă intri într-un magazin şi îţi faci cumpărăturile, vânzătoarea îţi mulţumeşte la final. Dincolo de politeţe, este mulţumirea pentru faptul că tu o ajuţi să câştige bani, să trăiască. În Bucureşti am auzit de două cazuri de taximetrişti care mulţumesc: unul dintre ei dă câte o bomboană fiecărui copil care urcă la el în maşină. Altul nu ia bani clienţilor care îi cer să îi ducă la spital. Este felul lor de a mulţumi pentru ce primesc. Gesturile acestea au valoare pentru că sunt sincere. Oamenii s-au săturat de vorbe fără conţinut, aşternute într-un power point.

Au nevoie de mulţumiri sincere, de apreciere.
Mulţi dintre cei cu care am vorbit spun că nu ar uită să mulţumească cu adevărat. Ei înţeleg că un manager este plătit pentru că oamenii lui lucrează, altfel s-ar numi “lipsă de performanţă”, o altă sintagma care nu spune nimic concret dar care sperie pe toată lumea.

La final, aş propune şi un alt punct de vedere…

Continuarea pe: www.cariereonline.ro

 

 


Comentarii