Conflict prelungit la locul de munca. Pleci sau incerci sa rezolvi problemele?

17 mai 2016 Andrei Văcaru

O să fiu dureros de direct la întrebarea asta: cine vrei să îţi dea răspunsul? De ce crezi că acest răspuns trebuie să vină de la altcineva decât de la ţine însuţi? E drept, trăim într-o perioadă în care e la modă ca altcineva să hotărască cei cinci sau şapte paşi care te vor ajută să îţi transformi şeful în cel mai bun prieten sau conflictele în surse de fericire. Dar cine hotărăşte că acei paşi sunt general valabili pentru toată lumea? Şi de ce să aşteptăm rezolvarea din altă parte? 

Astăzi vom vedea cum să ieşim din aşteptarea că alţii să ne dea răspunsurile. Pentru că fiecare răspuns se potriveşte doar celui care l-a găsit şi situaţiei care l-a cerut.

Să luăm cazul unui angajat care este priceput în domeniul sau. Are o inteligenţă peste medie, vrea să dovedească tot ce poate şi nu este dispus să îi fie nesocotite principiile. Nu prea a avut noroc în viaţă până acum, de aceea este foarte important că de dată această să arate tot ce poate. De cealaltă parte, şeful este un tip încăpăţânat, orgolios şi care crede că nu îşi permite să lase garda jos. A învăţat pe propria piele că atunci când eşti “moale”, lucrurile scapă foarte uşor de sub control.

Şi aşa apare o situaţie, în care îi cere subalternului să facă ceva ce pare nedrept, incorect sau care nu e inclus în fişa postului. Poate banii nu sunt suficienţi sau poate fiecare simte că este nesatisfăcut de ceea ce face celălalt.

Întrebarea este: dacă lucrurile se menţin prea mult în situaţia asta, pleci sau rămâi şi faci tot ce poţi pentru a le rezolva?

Păi depinde ce îţi doreşti. În primul rând, este bine să ştii că, dacă pleci, ai mari şanse să dai peste un alt şef cu apucături similare şi tot nu vei şti cum să rezolvi problema. Te vei trezi în aceeaşi situaţie şi vei da din nou vina pe celălalt. Sună cunoscut? Mereu celălalt este vinovat. Nu noi, ci ceilalţi.

Problema este că o astfel de gândire le dă lor nu doar toată vina, ci şi toată responsabilitatea şi puterea. În traducere, nu eu decid ce se întâmplă cu viaţă mea, ci el decide. El este responsabil de decizii, de muncă mea, de fericirea mea, de viaţă mea în acea companie.

Nimic mai neadevărat. Când le dăm celorlalţi această putere nu vor face altceva decât să o folosească aşa cum cred ei de cuviinţă. Bine sau rău, corect sau greşit, cu intenţii bune sau rele. Şi unde rămân alegerile mele? E o singură dilema. Aceea de a acceptă ce mi se cere, ce mi se întâmplă, sau aceea de a spune ce îmi doresc, ce vreau cu adevărat să obţin.

Şi aici apare următoarea mare întrebare: ce îmi doresc? Un şef bun? Dacă da, ce fel de dorinţa este asta? Dorinţa se referă la mine sau la el?

Articol scris de Andrei Văcaru, trainer HPDI pentru: www.cariereonline.ro. Continuarea articolului AICI.


Comentarii