De ce romanii nu pot lucra in echipa?

09 septembrie 2015 Petru Pacuraru

E firesc ca echipele să aibă o performanţă mai bună decât grupurile, iar dacă mai şi învaţă ceva, atunci mixul e perfect. În ultimii 12 ani am lucrat cude ce romanii nu pot lucra in echipa cele mai multe dintre companiile mari şi medii din România. Am făcut evaluări, am măsurat, i-am învăţat le-am redescoperit valorile autentice, am făcut nenumărate team buildinguri, până când am înţeles că problema cea mare este lucrul în echipă. Nu e capacitatea de instruire, nu e cât de lideri sau nu sunt, nu e nici etica sau comunicarea, cât e capacitatea sau incapacitatea de a lucra împreună, românii cu românii.

Am avut şansa să lucrez cu câteva mii de oameni pe an, şi la toţi caracteristica relativ comună este lipsa capacităţii de a crea un sistem. Este vorba despre un individualism nedeclarat, însă înrădăcinat, care nu îi lasa  să pună ‘noi’ mai presus de ‘eu’. Şi da, există şi excepţii, există şi echipe româneşti redutabile, însă la nivel mic: 10 oameni, hai 20, poate 50 de oameni. Să nu uităm că doar 5 % din companiile mari din România sunt româneşti.

Am avut o clasă de manageri cu care am vorbit despre Managementul Echipelor. Şi prima întrebare pe care le-am pus-o, a fost: Care e cea mai mare performanță românească de care sunteți mândri?

Răspunsurile au variat: Hagi, Nadia Comăneci, Năstase, Brâncuşi, Aman, Racoviţă, Enescu, Angela Gheorghiu. Mi-am dat seama că toate aceste performanţe sunt unele individuale, ale unor oameni excepţionali prin muncă, talent dar şi determinarea să depăşească sistemul şi să devină cei mai buni. Oricât de mult ne-am gândi, toţi cunoaştem un profesor bun, un doctor bun, un preot luminat, un inginer genial, dar nimeni nu ştie un spital bun, o şcoală bună, o parohie luminată. Toţi ştim indivizi care au performanțe, nu sisteme.

În general, părinţii români, mai ales părinţii generaţiilor X, Y au  fost reci şi severi, orientaţi către a ne îndeplini misiunea către societate: să învăţăm şi să îi facem să fie mândri de noi. Școala ne oferă pedagogi buni, de la care învăţăm cum să învăţăm şi profesori frustraţi, de la care învăţăm cum să scurtcircuităm sistemul. Dar niciunul nu ne-a învăţat că o temă o putem face toţi, că examenul îl putem luat toţi, colaborând. Că scopul nostru este să creem o societate, nu să fim doar indivizi pregătiţi.

Ne-a trebuit peste o mie de ani că trei ţări vorbitoare de aceeaşi  limba să se reunească într-un statut comun. Am fost terfeliţi de toţi vecinii noştrii, subjugaţi, şi am plătit biruri peste biruri, pentru că nu am reuşit să ne coagulăm. Am acceptat corupţia, am acceptat  compromisurile şi frustrările ca să ce? Acceptăm mediocritatea, joburi cu care nu ne regăsim şi oameni care nu ne plac, doar ca să trăim. Să luăm o leafă.

Ultimii 25 de ani de democraţie şi libertate ne-au adus o serie de  perspective interesante. Am dezvoltat un brand de ţară în jurul forţei de muncă competenţe şi ieftine, dar mai ales în jurul IT-istilor care sunt căutaţi ca nişte trofee pe salarii uriaşe, deja. Până şi  industria de export cea mai dezvoltată, este centrată tot în jurul individualismului: este o relaţie doar între individ şi calculator, nimic mai mult.

Corporaţiile multinaţionale şi-au găsit un loc excelent aici. Nu există echipă românească, care să nu fie condusă de un expat. Nu este doar despre cunoştinţe, ci despre abordare. Despre imaginea pe care o au ei aici, aceea de lideri, de oameni care ŞTIU cum trebuie să se alinieze toţi ca să aibă performanţă. Uimitor că până şi bârfa, la adresa expatilor, nu prea există.

Elogiem pe Carol, cel mai performant conducător/rege care ne-a transformat în Grânarul Europei, şi oftam după o monarhie care odată devenită românească, nu a mai reuşit să capaciteze influență suficientă.

Într-un studiu recent al celor care sunt pasionaţi de bicicletă, a  reieşit că romanii sunt poporul care călătoresc cel mai mult singuri în maşină. Că preferă să meargă singuri, când îşi permit, în pofida împărţirii mijlocului de locomoţie cu alţii.

Până şi Mioriţa face referire la trei ciobani care au făcut totul ca să îl omoare pe cel de-al treilea. Şi asta se învaţă în şcoală…

Nu sunt un patriot, sau naţionalist. Poate doar am găsit ceva ce eu îi spun conştiinţa naţională. Mi-aş dori să merg mai departe în cercetarea mea, şi să o mut în planul de soluţii nu doar de probleme.

Să creez o conştientizare a unor cutume vechi, dar care se afla în controlul nostru. Să fac ceva ca oamenii să nu se mai raporteze doar  la ce ştiu ei să facă, că indivizi, ci la ce pot face fiecare pentru ceilalţi ca să reuşească împreună.

Utopic sau nu, prefer să mor de un idealism intangibil decât de un blazaj depresiv.

petrupacuraru


Comentarii