Geniul e parte din presiunea sociala

09 aprilie 2017 HPDI

Astazi vom vorbi despre Mariuca si despre discutiile ei cu adultii de-a lungul celor 28 de ani ai sai.

La 5 ani matusa Ana a intrebat-o ce vrea sa se faca atunci cand va fi mare. In mintea ei a incoltit primul gand despre perspectiva viitorului si pasii pe care trebuie sa ii faca in acest sens.

La 14 ani unchiul Ilie a intrebat-o ce liceu vrea sa urmeze. Apoi i-a explicat de ce este foarte important sa stie inca din acest punct ce vrea sa faca pentru urmatorii minimum 50 de ani.

La 18 ani s-a intalnit din nou cu matusa Ana care a intrebat-o la ce facultate vrea sa dea. Nu de alta, dar nu mai poate sa piarda vreme154a. In cativa ani va fi un adult in buna regula.

La 28 de ani are loc revederea cu unchiul Ilie care o intreaba de data aceasta care este rostul ei in viata. Nu vrea sa se casatoreasca si sa aiba copii? Nu vrea si ea o casa? Pentru ce se trezeste in fiecare dimineata?

Eu am fost Mariuca si sunt sigura ca si voi v-ati lovit de aceste intrebari. Astazi ne preocupa care este sensul nostru in viat
a. De ce ma trezesc azi si care este telul meu pentru lumea asta? Genul acesta de intrebari sunt cele care imi perturba viata de zi cu zi. Pai nu stateam eu linistita si ma gandeam la lista mea cu obiective pe 2017? Si atunci ma cuprinde panica. Ce rost am eu pe planeta asta? Si atunci imi sunt adusi in fata Gandhi, Steve Jobs, Ronald Reagan. Ei au stiut si au facut. Pai eu nu o sa fiu niciodata unul dintre ei. Si asta inseamna ca nu valorez ceva? Sau ca nu am niciun sens pe aici? Conform tuturor discursurilor motivationale, da! Avem un sens aici si e treaba mea sa il descopar. Si revenim iar la povestea Mariucai de la 5, 14 si 18 ani. E treaba mea sa stiu. Eu TREBUIE sa ma trezesc dimineata si sa fac din ziua aia ceva extraordinar. Ceva ce ma va pune pe acelasi panou cu Steve Jobs.

Greu de crezut, nu-i asa? Sau oamenii care au impus regula asta cu „TREBUIE sa stii care e rostul tau pe lumea asta si repejor” nu au avut sedinte luni dimineata. Si parca toata presiunea asta despre maretia fiecarui om ajunge sa te sufoce. Cu siguranta toti ne dorim sa fim extraordinari. Si chiar suntem, dar nu in sensul de a se vorbi in cartile de istorie despre noi. Acum ceva ani ziceam ca eu merg la serviciu pentru ca fac oamenii sa zambeasca. Si mi se parea suficient. Astazi am inceput sa imi pun intrebarea „de ce?” tot mai des. Si incerc sa imi aflu rostul pe lumea asta, dar stiu ca va fi maret pentru ca mi-am propus sa profit de fiecare ocazie. Nu sunt un geniu, dar cu siguranta nu voi ceda la presiunea societatii de a-mi crea frustrari in a ma afisa ca unul.

semnatura articol alexandra


Comentarii