Cum să îți spun ce mă doare?

Sufăr și tu nu îți dai seama? Comunicarea e defectuoasă. Sau tu ești defect. Sau eu…Cum hotărâm? Și cum te conving să te schimbi? Să îți spun șoptit, să rostesc răspicat, să strig la tine sau să nu te las să ieși pe ușă până nu îmi confirmi că ai înțeles? Dar oare ai înțeles sau zici așa de gura mea? Atâtea întrebări…

Suntem atât de dominați de întrebări, de incertitudini, de gânduri și razgânduri. Și, dacă stăm să ne gândim bine, toate astea apar pentru că nu ne este bine. Și ceilalți, colegi sau parteneri, iubiți sau prieteni, par surzi la toate aceste lupte pe care le semnalizăm pe-atât de strident pe cât ne lasă curajul sau teama.

Da, hai să nu le mai spunem. O perioada cel puțin. Cum să spună asta unul care livrează COMUNICAREA către zeci de companii? Nu îți dai cu stângul în dreptul?  Nope. Și m-ar bucura dacă m-ai asculta până la capăt.

Hai să vorbim despre ce ne bucură. Hai să îl cicălim pe celălalt cu lucrurile care ne fac ochii să scapere de atâta bucurie. Hai să îl plictisim cu toate detaliile din excursia la care visăm. Da, aia când vom fi între cocoașele unui dromader, înveliți până la albul ochilor într-un cearceaf…alb.

Hai să îi înșirăm în câte feluri ne face fericiți zâmbetul colegilor când îi ajutăm. Cât de mult ne simțim apreciați când primim o laudă pentru prostia aia de excell care ne-a mâncat zilele și ficații. Să îi ținem într-o ședință în care să le explicăm cu lux de amănunte ușurarea trăită când ceilalți nu ne-au criticat că am încurcat dosarele.

Și încă ceva: hai să îi scoatem la o cafea (în fața sediului sau la o sesiune zoom de-aia free de 40 de minute) și să le spunem că ne liniștește teribil atunci când cineva ne sună și ne întreabă cum mai suntem. Da’ ne întreabă pe bune și așteaptă să îi și răspundem.

Și daca încă nu au fugit mâncând pământul, hai să le povestim despre cum ne visăm câștigând 5000 de euro pe lună cu mai puțină muncă ca acum. Despre ce simțim când vedem culoarea roșie pe o bluză. Despre cum ne-a plăcut să ne uităm la bluza aia.  Despre cât de bine e să nu te culci supărat. Despre cum o frază șoptită ne convinge de zece ori mai repede decât lacrimile și suspinele. Despre cum , uneori, ne bucurăm că nu suntem certați că am întârziat.

Da, unii vor fugi mâncând pământul. Dar fug ei, nu fugim noi. Alții vor veni și mai aproape, pentru că le plac lucrurile despre care vorbim. Cel mai important este că noi ne vom apropia de noi înșine. Că vrem sau nu vrem, vom auzi toate lucrurile care ne plac, de care ne e drag, care ne fac să zâmbim cu adevărat.

Tot spunându-le, vom începe să auzim nu ce urâm ci ceea ce iubim. Nu lucrurile de care ne-am săturat ci pe cele pe care ni le dorim. Nu ce ne e teamă că vom pierde, ci ce ne-ar aduce satisfacția. Nu suferință care nu se mai termină ci bucuria pe care o căutăm. Și atunci ne va fi clar cine și ce ar fi bine să schimbe. Și, dintr-odată, nu vom mai aștepta de la ceilalți să ne audă.

Ne auzim noi , ne aud cei care simt la fel și cred la fel și se bucură la fel. Iar alții, unii cel puțin, vor vedea și vor începe și ei să audă, să simtă, să creadă.

Hai să spunem ce ne dorim, în loc de ce nu ne place. E mai plăcut !

Leave a Response

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Story
Învățare, dezvățare, reînvățare