Am trimis ministrii si primarul in banca lor. – HPDI

Am trimis ministrii si primarul in banca lor.

Asa a iesit. Nu imi planuisem. Aseara, intr-un liceu din Bucuresti, departe de lumea business-ului si de programele de dezvoltare a partenerilor nostri, vedeam cum zeci de parinti (pestebancuta 60 zic eu)  se asezasera intr-o sala de festivitati cam  mica pentru ei. Unii discutau soptit despre copii, ore, diriginti, altii ( in special barbatii) asteptau ganditori sa inceapa evenimentul.

Este vorba despre Scoala Parintilor, un program organizat de catre Federatia Nationala a Asociatiei de Parinti- Invatamant  Preuniversitar (FNAP-IP) si care isi propune organizarea de seminarii, worskshop-uri, prezentari menite sa ii ajute pe parinti in relatia cu vlastarele rebele.

Dupa prezentari, alocutiuni si ganduri de inceput,  vine randul HPDI sa faca o mica prezentare  a modului in care alegem sa ne implicam in acest proiect.  Vorbeam despre  comunicarea emotionala, un curs pe care noi il sustinem periodic si care se potriveste perfect nevoii acestor parinti.

Cum era si  frumos, m-am prezentat si am intrebat apoi cati dintre parintii de acolo se cunosc intre ei. Prea putini…Si am inceput un joc…Ministrul educatiei nu se poate abtine, zambeste si spune aratand spre colegul sau,  secretarul de stat: „noi ne stim intre noi.” Eu nu pot sa tac: „pai mergeti in sala sa-i cunoasteti pe ceilalti.”  Si asa a fost. Au coborat in sala si acolo au ramas.

Primarul general al Bucurestiului a ajuns la timp pentru un alt joc, unul cu o coala alba de hartie. A vazut masa prezidiului goala si s-a asezat cuminte in banca. Taman la timp ca sa afle si el ca nu toata lumea intelege si face acelasi lucru atunci cand primeste o anumita informatie. Acesta era scopul jocului.

Cat despre parinti, au fost geniali. Cel mai frumos public al meu. Vorbeam despre cei tineri, despre felul in care aleg sa se izoleze, despre felul in care e bine sa vorbesti cu ei, despre cum poti sa ti-i apropii. Iar oamenii astia  sorbeau lacomi fiecare informatie, zambeau, aprobau din cap cand le spuneam ca noi am fost invatati sa nu ne exprimam sentimentele iar tinerii au tendinta sa ne imite. L-am intrebat si pe primar daca el se duce in fiecare dimineata la primarie si spune cat e de fericit.  I-am intrebat si pe acei oameni daca li s-a intamplat sa le spuna sefilor  lor ca nu au dreptate. O singura mana s-a ridicat timid.

-E normal, le-am spus.  Nu aveti incredere. Nici tinerii, de multe ori, nu au incredere in noi. Si culmea, tot ei se plang apoi ca nu sunt intelesi. Dar si asta este normal…

In tot acest timp, ma uitam la ochii lor si imi dadeam seama ca ei, in momentul acela, se simteau intelesi. Oameni preocupati, ingrijorati, unii poate chiar rataciti intre intrebari fara raspuns. Oameni carora li se vorbise despre cat de important este sa fie responsabili, oameni care nu pot protesta impotriva unui sistem educational bolnav de prea multi ani. Pana la urma, oameni care lupta singuri, mut,  cu problemele lor. Unii mai bine, altii mai putin bine.

Iar pe acesti oameni i-am vazut zambind si m-am bucurat. M-am bucurat cand, la final, au venit sa intrebe cum se pot inscrie la workshop-uri. O parte din ei , la fel ca ministrul si primarul Bucurestilor, inca mai aveau in maini hartia care sa le aduca aminte ca fiecare cuvant poate avea intelesuri si efecte diferite asupra fiecaruia dintre noi.  Dovada: recititi titlul. Nu-i asa ca acum inseamna altceva?

Autor: Andrei Vacaru

andrei vacaru

[:en]

Asa a iesit. Nu imi planuisem. Aseara, intr-un liceu din Bucuresti, departe de lumea business-ului si de programele de dezvoltare a partenerilor nostri, vedeam cum zeci de parinti (peste 60 zic eu)  se asezasera intr-o sala de festivitati cam  mica pentru ei. Unii discutau soptit despre copii, ore, diriginti, altii ( in special barbatii) asteptau ganditori sa inceapa evenimentul.

Este vorba despre Scoala Parintilor, un program organizat de catre Federatia Nationala a Asociatiei de Parinti- Invatamant  Preuniversitar (FNAP-IP) si care isi propune organizarea de seminarii, worskshop-uri, prezentari menite sa ii ajute pe parinti in relatia cu vlastarele rebele.

Dupa prezentari, alocutiuni si ganduri de inceput,  vine randul HPDI sa faca o mica prezentare  a modului in care alegem sa ne implicam in acest proiect.  Vorbeam despre  comunicarea emotionala, un curs pe care noi il sustinem periodic si care se potriveste perfect nevoii acestor parinti.

Cum era si  frumos, m-am prezentat si am intrebat apoi cati dintre parintii de acolo se cunosc intre ei. Prea putini…Si am inceput un joc…Ministrul educatiei nu se poate abtine, zambeste si spune aratand spre colegul sau,  secretarul de stat: „noi ne stim intre noi.” Eu nu pot sa tac: „pai mergeti in sala sa-i cunoasteti pe ceilalti.”  Si asa a fost. Au coborat in sala si acolo au ramas.

Primarul general al Bucurestiului a ajuns la timp pentru un alt joc, unul cu o coala alba de hartie. A vazut masa prezidiului goala si s-a asezat cuminte in banca. Taman la timp ca sa afle si el ca nu toata lumea intelege si face acelasi lucru atunci cand primeste o anumita informatie. Acesta era scopul jocului.

Cat despre parinti, au fost geniali. Cel mai frumos public al meu. Vorbeam despre cei tineri, despre felul in care aleg sa se izoleze, despre felul in care e bine sa vorbesti cu ei, despre cum poti sa ti-i apropii. Iar oamenii astia  sorbeau lacomi fiecare informatie, zambeau, aprobau din cap cand le spuneam ca noi am fost invatati sa nu ne exprimam sentimentele iar tinerii au tendinta sa ne imite. L-am intrebat si pe primar daca el se duce in fiecare dimineata la primarie si spune cat e de fericit.  I-am intrebat si pe acei oameni daca li s-a intamplat sa le spuna sefilor  lor ca nu au dreptate. O singura mana s-a ridicat timid.

-E normal, le-am spus.  Nu aveti incredere. Nici tinerii, de multe ori, nu au incredere in noi. Si culmea, tot ei se plang apoi ca nu sunt intelesi. Dar si asta este normal…

In tot acest timp, ma uitam la ochii lor si imi dadeam seama ca ei, in momentul acela, se simteau intelesi. Oameni preocupati, ingrijorati, unii poate chiar rataciti intre intrebari fara raspuns. Oameni carora li se vorbise despre cat de important este sa fie responsabili, oameni care nu pot protesta impotriva unui sistem educational bolnav de prea multi ani. Pana la urma, oameni care lupta singuri, mut,  cu problemele lor. Unii mai bine, altii mai putin bine.

Iar pe acesti oameni i-am vazut zambind si m-am bucurat. M-am bucurat cand, la final, au venit sa intrebe cum se pot inscrie la workshop-uri. O parte din ei , la fel ca ministrul si primarul Bucurestilor, inca mai aveau in maini hartia care sa le aduca aminte ca fiecare cuvant poate avea intelesuri si efecte diferite asupra fiecaruia dintre noi.  Dovada: recititi titlul. Nu-i asa ca acum inseamna altceva?

Autor: Andrei Vacaru

Leave a Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Next Story
Planificarea în avans a teambuilding-ului: cheia succesului