Tara, tara, gonim specialisti

04 mai 2016 Laura Voica

În 2014 ne băteam cu pumnul în piept că România a devenit unul dintre cele mai mari centre din UE pentru afaceri în IT (peste 64.000 de specialişti în IT). Fostul Premier Ponta i-a cerut Ministrului Educaţiei în 2015 să facă tot posibilul pentru a găsi o soluţie de a suplimenta numărul de locuri pentru studii în domeniul IT. O măsură cât se poate de justificată, având în vedere că PIB-ul a crescut în 2014 datorită domeniilor IT şi telecom.

Toate bune şi frumoase. Avem IT-iști cât în luna şi în stele, am suplimentat locurile la facultate pentru studii în domeniul IT, turnurile de oţel şi sticlă ridicate în ultimii 10 ani găzduiesc acum programatori în oraşe precum Bucureşti, Iaşi, Cluj Napoca şi Timişoara.

Şi totuşi, situaţia nu este atât de roz pe cât pare în statistici. Anual, 30% dintre participanţii în programele noastre de training şi team building sunt oameni din IT, adică programatori. Am discutat foarte mult cu oamenii care se ocupă de recrutare în acest domeniu iar realitatea este cu totul alta.

„Avem oameni cheie în companie, IT-isti, oameni fără de care nu respiră compania, cunosc foarte bine toate sistemele noastre şi tot mai mulţi ne dau vestea că vor să plece din…ţară. Avem discuţii interminabile cu ei: câştigi foarte bine, îţi permiţi orice, ai o poziţie cheie în companie, ai recunoaşterea managementului… Primeşti feedback constant. Ce s-a întâmplat? De ce vrei să pleci”. Iar ei ne spun că vor să părăsească ţara. De ce? Pentru că moral nu mai pot trăi într-un mediu în care pluteşte corupţia, în care sistemul de învăţământ nu oferă niciun viitor copiilor lor. „Vreau să trăiesc în civilizaţie, vreau să trăiesc alături de oameni care au simt civic dezvoltat. Vreau să plec pentru un viitor mai bun, atât pentru mine cât şi pentru copiii mei.” Iar eu, ca om de resurse umane, ce pot face? Să-i spun că nu-i aşa, că poate alege un sistem de învăţământ privat, să mai aibă răbdare că POATE lucrurile se vor schimba? Însă tragico-comic este că nu mai găsim oameni în IT. Lupta în recrutare pentru aceştia este tot mai acerbă. Le oferim şi pachete de relocare, plus o sumedenie de beneficii extra-salariale, avem programe interne de relaxare special concepute pentru programatori şi tot ne este foarte greu să găsim oamenii potriviţi.” HR Manager, companie IT.

Ce facem în această situaţie? Tot mai mulţi programatori români preferă să plece în Vest, nu neapărat pentru salarii mai mari ci pentru un mediu civilizat. Aşadar, suntem martorii unui paradox, suntem o pepinieră de programatori şi totuşi reuşim „performanța” de-ai alunga.

Dar să nu credeţi că facem discriminare faţă de domeniul medical, unde situaţia este de-a dreptul dramatică. În 2011, 16.500 medicişi asistente au semnat contracte de muncă în afara graniţelor ţării, dublu faţă de 2010, când numai 8.100 au semnat astfel de contracte. Printre toţi profesioniştii care îşi caută un loc de muncă în străinătate, angajaţii din sistemul medical se situează pe locul doi conform statisticilor de emigrare.

Studiile arată că 80% dintre tinerii absolvenţi sunt pregătiţi să plece peste hotare. Deoarece salariile din România sunt în jurul sumei de 250-300 Euro iar în Europa de Vest sunt de 10 ori mai mari, majoritatea specialiştilor români pleacă în alte ţări. În aceste condiţii, clinicile şi spitalele din România au tot mai puţini profesionişti care pot oferi servicii medicale specializate, iar pacienţii sunt nevoiţi să caute ajutor în afara graniţelor ţării. Să facem o scurtă recapitulare: 6 ani de medicină + 4, 5 sau 6 ani de rezidenţiat (depinde de specializare) = 10, 11 sau 12 ani de medicină, adică la vârsta de 32 de ani medicii rezidenţi au un salariu de 800 de lei şi o bursă de 620 lei.

Dacă programatorii români pleacă pentru că îşi doresc o viaţă civilizată, cadrele medicale pleacă pentru a supravieţui.

În scurt timp este posibil să ne confruntăm cu o criză în recrutare şi asta pentru că avem toate ingredientele necesare: presaram 20 de ani de sistem de învăţământ în declin (reformat de zeci de ori) adăugăm oameni specializaţi pe care probabil că vom ajunge să-i recrutăm de peste hotare şi la urmă adăugăm incapacitatea companiilor de a înţelege şi de a se adapta la generaţia millennials, adică generaţia liberă.

Întrebarea este ce putem face noi: eu, tu, pentru a opri aceste fenomene? O întrebare care ne macină pentru că nu ştim de unde să începem şi cu ce. Şi cu cât te gândeşti mai mult la aceasta, cu atât te descurajezi şi îţi spui: oricum gesturile mele sunt ca o picătură într-un ocean, nu vor schimba nimic. Încă mai cred că micro gesturile pot crea macro schimbări. Aşadar, vă lansez provocarea, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face pentru a schimba lucrurile pentru noi toţi?

 

 


Comentarii